
CEAHLĂUL- ETERNA POVESTE…
Când ziua lumină scade vertiginos și timpul mă presează din ce în ce mai mult îmi îndrept atenția către, veșnicul Ceahlău, emblema Carpaților Orientali.

În ziua de Arhangheli, pentru a sărbători cum se cuvine, n-am stat prea mult pe gânduri și-am pornit pe… vechile cărări. De fapt, trebuie întărită ideea că Masivul Ceahlău a fost primul munte urcat prin anii ’68 și… de atunci mereu și mereu pentru că orice munte are, de fiecare dată, ceva nou pentru iubitorii de drumeție.
Dimineața, ceața densă învăluia totul în jur, dar nu m-am speriat și bine am făcut. Ajungând la Duruitoare m-au întâmpinat primele raze timide de soare, printre brazii amețitori, semn bun că totul va fi bine.
Aleg întotdeauna traseul abrupt dinspre nord, pe la Duruitoare cu considerația că-i mai ușor de urcat și nu de coborât.
Numele cascadei provine de la zgomotul necontenit produs la căderea apei, pe o distanță de 30 m, cu două nivele, pe Pârâul Rupturi, afluent al Schitului.
Plecând în zori, am fost primul în zonă, neîntâlnind alți iubitori de munte până la ieșirea pe platou.
Acolo m-am intersectat cu 5 liceeni care mi-au “compensat” liniștea de până atunci. Râsete, chiote, petarde din 10 în 10 minute i-au caracterizat la adevărata lor valoare (aici trebuiau să intervină rangerii…).

Platoul era încălzit și luminat de razele blânde ale soarelui târziu de toamnă, într-o claritate superbă.
În urmă. O mare de ceață a acoperit totul, lăsând doar vârfuril Magurii, Grințieșului, Pietrelor Roșii, Higheșului… ca niște insule răzlețe, pierdute în larg.
O imagine care-ți umple privirea și inima de bucurie, mai puțin celor care erau…. în ceață, îmbietoare pentru a fi repetată.
Către prânz ceața s-a retras spre Lacul Izvorul Muntelui, demonstrând încă o dată că apa atrage umezeala.
La Cabana Dochia am zăbovit doar o jumătate de oră pentru celebra afinată și o gustare pentru refacerea potențialului fizic. Aici au început să apară grupuri care au urcat pe Jgheab și pe Lutul Roșu.
Am plecat într-un marș forțat spre Toaca, unde, cu regret o spun, există încă necivilizați, care iubesc muntele în ghilimele, aceștia aruncând la întâmplare diverse ambalaje pe sub jnepenii ce străjuiesc poteca. Rușine să le fie!!!
Pentru Toaca există cele două posibilități, poteca din stânga și celebrele scări metalice pe care eu, le folosesc alternativ.
Marea majoritate a turiștilor folosesc scările pentru a câștiga timp. Astea, în număr de 519 trepte așezate inegal (între 17 și 27 cm, înălțime) te duc mult mai rapid la vârf sau la baza acestora.

Îmi amintesc, cu nostalgie, de vechile scări din lemn care erau mai totdeauna întrerupte, mereu cârpite, alunecoase dar utile la vremea lor.
Sus, agitație mare, mulți turiști, cu șederi scurte pentru că începuse un vânt tăios, nemilos (cei care ați urcat pe piscuri știți ce-nseamnă). Dinspre sud au apărut nori amenințători, semn că se va schimba vremea.
Câteva poze și mi-am continuat traseul, în circuit ,spre Fântânele. Fiind sâmbătă m-am intersectat cu turiști ce urmau să petreacă o noapte la Cabana Dochia.
Fiind iute de picior am ajuns cu ziuă pe axial de unde mi-am continuat drumul motorizat spre casă (când a început și ploaia…).
Fiind sărbătoare mare am prelungit ziua la… 26 ore, deoarece este odată pe an.
Încercați și voi pentru că fiecare anotimp are frumusețile lui în eternul Ceahlău.
Mihai Panţiru
