Poveşti pentru munţii noştri: Glas de fluier și vânt

La marginea unui sat mic, ascuns între dealuri domoale și păduri dese, trăia un păstor cunoscut de toți sătenii. Nu era un om bogat, nici nu purta haine alese, dar în ochii lui strălucea mereu o liniște pe care puțini oameni o mai aveau. Avea o casă mică, cu acoperiș înclinat și gard din lemn, iar în jurul ei câteva pomișori care îmbogățeau curtea cu flori primăvara și cu roade toamna. Tot ce avea mai de preț era însă turma sa de oi, animale blânde și cuminți, pe care le îngrijea ca pe niște prieteni.

În fiecare dimineață, păstorul se trezea devreme, când soarele abia începea să mângâie pământul cu razele lui calde. Își lua toiagul din colțul casei, își punea pe umeri cojocul gros, chiar și în zilele călduroase, și pornea alături de turma lui. Oile îl așteptau parcă nerăbdătoare, iar atunci când îl vedeau, se adunau toate împrejurul lui, de parcă ar fi fost conduse de un glas nevăzut. Drumul spre pășune era o adevărată poveste. Clopoțeii atârnați de gâtul oilor cântau vesel, iar cântecul lor se amesteca cu ciripitul păsărilor și cu foșnetul ierbii. Roua scânteia pe frunzele mici ale florilor de câmp, iar parfumul lor dulce îl învăluia pe păstor la fiecare pas. Uneori, pe potecă se arătau căprioare care se opreau pentru o clipă să privească turma, după care dispăreau repede în adâncul pădurii.

Ajunși la câmp, oile se împrăștiau încet, căutând iarba fragedă. Păstorul se așeza pe un bolovan sau pe un trunchi uscat de copac și își scotea fluierul. Melodia lui plutea departe, peste dealuri, peste păduri și peste sate. Era un cântec de dor, de iubire și de liniște, un cântec care nu avea nevoie de cuvinte, pentru că spunea tot ce simțea inima lui. Mulți săteni povesteau că, în zilele senine, melodia fluierului se auzea până departe, și că în serile liniștite părea să adoarmă până și vântul. Oile îl ascultau și ele. Se opreau din pășunat, ridicau capetele și priveau spre omul lor. Erau clipe în care păstorul simțea că nu e singur, că turma lui îl înțelege și îi răspunde cu încredere și cu dragoste. În acea legătură tăcută se afla întreaga frumusețe a vieții lui.

Anotimpurile treceau, iar fiecare aducea frumusețea și greutățile ei. Primăvara, păstorul aștepta cu emoție să se nască mieii. Îi ridica în brațe cu grijă, îi privea în ochii lor negri și vioi și le dădea primele picături de lapte cald. Vara, soarele dogorea, dar păstorul căuta mereu locuri umbroase, unde turma putea să se odihnească. Toamna, frunzele ruginii cădeau peste câmpuri, iar el le lăsa pe oi să pască pentru ultima dată iarba moale înainte ca frigul să o acopere. Iarna, zăpada se așternea peste sat, iar păstorul avea grijă să le adăpostească, să le dea hrană și apă, să le țină aproape de căldură. Viața lui părea simplă pentru cei care priveau din afară, dar în sufletul său era o lume întreagă. Păstorul știa să citească în stele, știa când vine ploaia doar uitându-se la cer, știa cum se schimbă vântul după cum foșnesc frunzele. Avea răbdare, avea blândețe și, mai presus de toate, avea o iubire nemărginită pentru fiecare vietate din jurul lui.

Sătenii îl respectau și îl priveau cu drag. Copiii se țineau adesea după el, curioși să afle povești despre câmpuri, despre pădure sau despre animale. Iar păstorul le răspundea cu răbdare, spunându-le despre frumusețea pământului, despre cum fiecare vietate are rostul ei și despre cum omul trebuie să trăiască în armonie cu natura. Bătrânii satului îl priveau ca pe un păstrător al unei tradiții vechi, ca pe un om care nu a uitat rânduiala străbună.          

Anii au trecut, dar păstorul a rămas același. Părul i s-a albit, pașii i-au devenit mai greoi, dar sufletul lui a rămas la fel de tânăr. Fluierul îi cânta la fel de frumos, iar turma îl urma la fel de ascultătoare. Într-o lume care se schimba mereu, el rămânea un stâlp al liniștii și al continuității.

Se spune că într-o seară, după ce soarele a coborât dincolo de dealuri, păstorul a rămas mai mult decât de obicei lângă turma sa. A privit cerul înstelat, a mângâiat câteva oi pe frunte și a oftat adânc, ca un om mulțumit de viața sa. Oamenii din sat spun că, din acea clipă, povestea lui nu s-a mai sfârșit niciodată. Pentru că fluierul lui încă se aude uneori, purtat de vânt, iar turma lui încă paște în liniște, acolo, la marginea satului, sub ochiul blând al păstorului. Astfel, povestea păstorului și a oilor sale nu este doar istorisirea unui om, ci și a unei lumi întregi: o lume simplă, curată și plină de înțelepciune. Este povestea unei vieți trăite cu răbdare, cu iubire și cu respect pentru tot ce există. Și chiar dacă anii se scurg și generațiile se schimbă, cântecul păstorului va rămâne mereu viu, purtat din gură în gură, din suflet în suflet, ca o amintire a unei lumi în care omul și natura trăiau împreună, fără grabă și fără zgomot, într-o nesfârșită poveste de liniște și de pace.

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VIII a