ÎNSEMN ȘI SIMBOL ÎN VESTIMENTAȚIA ROMÂNEASCĂ
„Nu haina îl face pe om, ci omul face haina” spuneau românii într-un vechi proverb. Greșit. Greșit pentru generațiile ce acum poartă diferite litere: X, XL sau cum Dumnezeu le-or mai numi aceste generații zise ”de sacrificiu”. Numai că şi eu ce am albit; acum vreo 60 de ani eram generaţie de sacrificiu ca şi elevi, apoi am fost generaţie de sacrificiu vreo 46 de ani cât am profesat. Regimurile s-au schimbat, dar mentalitatea a rămas aceeaşi: nu sunt bani pentru învățământ, nu sunt pentru cultură, nu avem fonduri pentru cercetare, nu avem …. Fondurile alocate celor ce se fac că nu văd cum se duce pe râpă istoria și tradiția națională sunt mult mai mari decât cele alocate învățământului și culturii. Am văzut nişte „biete cocioabe” ale unor nemuritori în parlament (sau acoliţi) ce depăşesc 6% din PIB.
”Nu sunt bani pentru reabilitarea unui monument istoric în stil baroc, brâncovenesc etc.”, e lăsat deliberat, dar interesat să se dărâme, pentru a se ridica pe acest loc un ”edificiu” din beton și sticlă, în stil manelist, în care se investesc miliarde și se obțin zeci de miliarde profit.
Pe vremuri cei mai respectați oameni în comuniune erau preotul, învățătorul, milițianul și pădurarul. Azi, cel puțin cei trei dintre aceștia sunt priviți ca nișta paria. Democrația! Aiurea. Lipsa de educație. Pe proști îi manipulezi mai ușor.
Poarta lui Brâncuși a făcut duș și s-a scris pe ea ”love Maricica”, la Muzeul Satului s-a pus foc. Autori necunoscuți. Cultură, educație… Nu am nimic împotriva dragostei. Și eu am fost tânăr, îndrăgostit, mai puțin decât acum, dar iubirea are alte tărâmuri. Bănuiesc că cei ce au făcut aceste lucruri erau cuprinși de dragoste față de țară, tradiții și erau și educați (specialiști în domeniu). Ce construcții s-ar face pe actualul muzeu! Ce beneficii ar avea țara! Cred că am ieși din insolvență. Dar e bine că mai sunt și români carora le mai pasă de trecut și, dezinteresat i-au apărarea sau chiar fac ceva pentru conservarea lui.
Acum ceva vreme, multă, am fost într-o excursie ce a inclus și Maramureșul. Cu ceva zile înainte m-a vizitat o vecină, umblată prin unele țări, de-alea străine și mi-a reproșat că port ţoale din cârpe sau covoare mai vechi pe dușumea. ”Nu se mai poartă! Sunt niște carpete, covoare de la indieni, chineji, la prețuri mici!” Am ajuns acolo unde se agață harta în cui și am visat în niște plocăzi de lână, că nici foc nu mi-a mai trebuit. ”Proști sunt românii neaoși!”
Lipsa de cultură, programele învățământului făcute pe colțul biroului și apoi cârpite duc la obținerea acestor rezultate. Nici cei din ordinea publică nu sunt pregătiți și conștienți pentru a apăra operele de vandali.
Sunt ofuri pe care le rețin de ceva timp, dar citind cartea ce poartă același nume cu articolul pe care-l scriu, având ca autoare pe doamna profesor doctor MARIA BÂTCĂ, ce împărtășește opinii asemănătoare, m-am descătușat.
Dacă ne referim la modul în care s-a creionat întreaga viață socială trebuie să acceptăm că ea fost cea care a dat și vestimentația. Clasele sociale, de cele mai multe ori se identificau prin vestimentaţie. Clima mai aspră a ţării impunea utilizarea pe scară largă a ţesăturilor de lână şi blănurilor de către toate grupurile sociale. Marea boierime, negustorii bogaţi îşi permiteau să folosească stofe de lână, catifele, mătăsuri din alte părţi ale lumii, însă cei mai puţin norocoşi întrebuinţau ţesăturile locale: pânzeturi şi postavuri confecţionate în cadrul gospodăriilor ţărăneşti, iar mai târziu de meşteşugari specializaţi.
Au apărut centre importante unde meşteşugarii s-au unit formând bresle: Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa, Orăştie unde se realizau ţesături din lână, dar nici Moldova nu s-a lăsat, prin secolul al XVII-lea fiind pomenit Martin, primul pânzar ieşean. Postavurile erau produse şi în Moldova, pivele de sumane, ştezele şi meşterii postăvari fiind atestaţi prin 1436 în Roman, ţinutul Neamţului.
Postavuri erau, pânzeturi aşişderea. „Fumeile” de prin Moldova coseau tot ce aveau nevoie în casă cu acul, „muierile” din Ardeal, la fel. Dar cererea începea să fie mai mare. Astfel a apărut o nouă categorie: cea a croitorilor. În Moldova, este atestat pentru secolul al XV-lea un număr mare de croitori, iar în timpul domniei lui Vasile Lupu, în capitala Moldovei exista o uliţă a croitorilor: Uliţa Rusească, Uliţa Mare, Uliţa Strâmbă, Uliţa Curţii, Uliţa Armenească etc.
Dintre ei, unii, earu croitorii curţilor domneşti (Gheorghe croitorul era preferatul domnului, iar Ursul, croitorul hatmanului). De prin secolul al XVII-lea există 58 de menţiuni documentare despre croitori. Ei s-au constituit în bresle , iar în documentul din 23 septembrie 1661 apare ca martor Tănase, staroste de croitori. În marile centre orăşeneşti ca Suceava, Roman, Baia, Vaslui ei confecţionau pentru clasa dominantă anterie de mătase, dulame, caftane de catifea îmblănite, conteşe de mătase cu fir, feregele, giubele, piese de port cu croială orientală, pătrunse în moda domnilor, a boierilor şi a negustorimii avute.
Şi în Bucureşti, breasla croitorilor constituia cea mai veche confreerie meşteşugărească. În Ţara Românească croitorii sunt menţionaţi în 57 de sate. Dar să dăm Cezarului ce e al lui: Breasla croitorilor din Şchei. Se confecţionau haine valahe şi turceşti din material mai bun sau de calitate inferioară, cu o croială simplă sau mai complicată, în funcţie de care se fixau şi preţurile.
Prin anul 1830 hainele orientale au prins a fi înlocuite cu cele „europeneşti” sau „nemţeşti”. Această schimbare a făcut ca numărul croitorilor români să se diminueze în dauna celor saşi. Prin 1857 mai lucrau vreo 10 croitori români.
O imensă viaţă meşteşugărească a cunoscut-o în secolul al XVIII-lea şi oraşul Chişinău. Prin anul 1798 existau numeroase categorii de meşteşugari: abagii, bogasieri, blănari, cojocari, croitori, băibărăcari, işlicari, cizmari, argintari. De multe ori se grupau pe străzi, care le purtau şi numele: Strada Cojocarilor, Strada Ciubotarilor. În marile centre cum ar fi Chişinău, Bălţi, Făleşti se organizau periodic iarmaroace, unde se cumpărau mari cantităţi de piele şi lână , ce se găseau cu prisosinţă în gospodăriile ţărăneşti, find comercializate apoi la preţuri mult mai mari în ţinuturile austriace sau nemţeşti.
Potrivit datelor furnizate de Pavel Sviniin, funcţionar rus, în 1816 în Chişinău funcţionau 22 tăbăcării, 5 fabrici de piele fină (saftian) şi 3 boiangerii. Lucrau 37 croitori, 24 cuşmari şi 45 cizmari.
„Costumul – afirma Ion Pop – este, ca şi toate celelalte bunuri culturale, un element de contact social, un mijloc de comunicare dintre oameni, o marcă prin care omul se recunoaşte în diferite împrejurări … costumul diferenţiază şi apropie”.
Diferenţierea socială a afectat lent structura generală a costumului. Piesele esenţiale au fost aceleaşi la ţăranii liberi şi cei dependenţi: pălărie, căciulă, cămaşă, izmene, cioareci, chimir, pieptar, haine groase din dimie, încălţăminte, la bărbaţi, iar la femei învelitori de cap, cămaşă, piese purtate peste poalele cămăşii, pieptare, haine groase şi încălţăminte. Totuşi, modul de a se pieptăna şi a-şi acoperi capul, calitatea materialelor, croitul şi cromatica, precum şi purtarea lor deveneau indicii importante pentru desemnarea categoriilor sociale.
Această diferenţiere era mult mai evidentă între ţărani sau iobagi şi nemeşi sau boieri. Cei din urmă, deşi mai purtau şi unele elemente de îmbrăcăminte locală, adăugau piese de origine nemţească sau austriacă. Hainele aveau o croială deosebită, iar materialele erau de calitate superioară. Opinca era înlocuită la aceştia cu cizma înaltă.
Aşa că nu existau dubii şi nu puteai greşi atunci când trebuia să zici: „să trăieşti, conaşule sau boierule!” şi „dă-te la o parte, măi ţărane sau mojicule!”. Deci … tot haina …
Ilie Alexandru
