Privind spre inima Moldovei, acolo unde pădurile șoptesc povești vechi, se înalță, măreață și plină de istorie. Nu e doar o simplă construcție din piatră și lemn, ci o carte deschisă, o mărturie vie a credinței și a dăruirii neamului românesc, ce a strălucit de-a lungul veacurilor, aidoma unei stele călăuzitoare.

Se spune că pe aceste meleaguri, pe la 1210, prin codrii de nepătruns, unde zimbrii și bourii își găseau adăpost, trăia un sihastru cu nume de taină, Nicodim. Izolat de lume, dar aproape de Dumnezeu, bătrânul călugăr a atras în jurul său și alți monahi. Unii veneau chiar de la Sfântul Munte Athos, aducând cu ei înțelepciunea și rânduielile vieții monahale. Plin de har, dar împovărat de ani, Nicodim nu a putut conduce mica obște. Așa se face că primul egumen a fost Gherman, care, împreună cu tovarășii săi, a ridicat o primă biserică din lemn, închinată Sfântului Ioan Teologul. Se spune că sihastrul ar fi primit un mesaj chiar de la Dumnezeu:

-Să mergi în pustiul codrilor Neamţului şi să ridici biserică nouă. Acolo să fie cel ma de seamă loc de închinăciune din Ţara Moldovei!

Vremurile s-au scurs, aducând cu ele schimbări și încercări. Au trecut pe aici și teutonii, și Dragoș-Vodă, însă sprijinul cel mai de preț pentru mănăstire a venit de la Bogdan I, legendarul descălecător. El, un voievod ortodox și cu inimă mare, a văzut în Mănăstirea Neamț nu doar un loc de rugăciune, ci și un simbol al unității și credinței poporului său. Așa s-a născut prima mănăstire voievodală, o micuță biserică din bârne rotunde, ce veghea peste ținut.

Mai târziu, sub domnia lui Petru Mușat, locul sfânt a prins și mai multă putere. Pe lângă vechea bisericuță de lemn, a fost ridicat primul lăcaș de piatră, cu hramul „Înălțarea Domnului”. La zidirea și înzestrarea acestei biserici au contribuit și alți voievozi mușatini, la sfârșitul secolului al XIV-lea, adăugând fiecare câte o filă la istoria mănăstirii. Dar destinul Mănăstirii Neamț a fost unul plin de încercări. Un cutremur puternic, în cel de-al paisprezecelea an de domnie a lui Ștefan cel Mare, a lovit cu putere, dărâmând biserica. Cu greu a fost refăcută. Apoi, în vara anului 1476, oștile lui Mahomed al II-lea, furioase că nu au reușit să cucerească Cetatea Neamțului, și-au revărsat mânia asupra mănăstirii, distrugând-o.

Când Ștefan cel Mare, scăpat de turci, s-a întors în toamna aceluiași an, călare, așa cum o făcea adesea, pentru a se ruga la mănăstire, a găsit-o în ruină. Locul, odinioară plin de viață și rugăciune, era acum o mărturie tăcută a distrugerii. Și atunci, inima mărețului voievod a luat o decizie: nu va reface-o pe cea veche, ci va ridica o biserică nouă. Și ce biserică!

-Să fi ridicată o biserică aşa cum nu a mai fost pe pământul Moldovei!

Se spune că puține lăcașuri de cult din țara noastră se pot compara cu măreția și frumusețea celei zidite de Ștefan, o mărturie a credinței sale neclintite și a dragostei sale pentru neam.

Daniel Dieaconu