Spiritul romantic de la jumătatea veacului al XIX-lea a însemnat pentru ţinutul Neamţului prezenţa lui Alecu Russo, care culegea şi scria frumoasele legende „Piatra Teiului” şi „Piatra corbiţie”, a lui Vasile Alecsandri sau a lui Gheorghe Asachi.
Spiritul romantic al unnei pleiade de paşoptişti a fost cel care a descoperit tezaurul geniului popular şi de la Alecu Russo încoace poveştile marilor haiduci au intrat în literatura scrisă şi au inspirat multe creaţii culte. Alecu Russo a descoperit multe dintre doine şi balade în munţii Neamţului şi le-a oferit prietenului său Vasile Alecsandri. Aşa au fost oferite cititorului baladele „Mioriţa”, „Şalga”, „Codreanu”, „Bujor”, „Mihu Copilul”, „Hoţul şi domniţa”, „Ursiţii”, „Biserica risipită” etc. Păstrătorii lor au fost ciobanii din munţi şi, la focurile de stână, Asachi, Russo sau Alecsandri au ascultat poveşti despre începutul lumii, despre strămoşi, despre vitejii şi haiducii de odinioară. Lăutarii, vechii rapsozi de altădată cântă poporului baladele sale strămoşeşti. Cine sunt autorii lor? „Poporul însuşi, poporul întreg!”, zice Alecu Russo, care afla că Ion Pietraru, haiducul cel mai vestit din timpul lui Mihail Sturdza, era poet şi el însuşi şi-a făcut balada. Alecu Russo a cules legende şi balade de la vânători, ciobani, plutaşi, tăietori de lemne sau călugări. Descria pe muntenii de la poalele Ceahlăului într-un mod deosebit şi prezentăm în întregime fragmentul respectiv: „Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumătrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi de tutun şi una de piper, trei zile umblă din mână-n mână, într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefului acestora să cercetezi firea bună a munteanului. După ce tinerii s-au săturat de mândrele dansuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaşi ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit, lăutarul, care, ca trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă-n crâşmă, din petrecere în petrecere şi pentru un adăpost, pentru un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care le ascultă cu luare aminte. Adesea, în clipele de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e cu adevărat sublimă. Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc, în el găseşte obiceiul bătrânesc şi simţi farmecul cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi este al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare şi naivă, unde un drumeţ întreabă:
,Cine trece-n lunca mare
Cu trei rânduri de pistoale,
Care strălucesc în soare?’, ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărăşesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate:
,Ion Chetraru călare,
Din ţinutul Neamţului,
Cu cealmaua despre soare…etc”
Alecu Russo descria în frumoase cuvinte locurile şi oamenii. Iată cum vedea el pe munteanul Ceahlăului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă ovreiului toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci… Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…”
Mihail Sadoveanu a fost apropiat de ţinutul Neamţului şi a cules subiecte pentru scrierile sale de pe aceste meleaguri poposind la învăţători ai locurilor precum Romanescu, Baltă sau Sălăgianu. Nu e de mirare că a găsit loc haiducilor în nuvelele sale. Tema haiducului justiţiar este o constantă a epicii sadoveniene şi amintim pe Vasile cel Mare, Cozma Răcoare, Andrei Rusu, Ion Florea, Ion Pietraru. În munţii Neamţului şi-au aflat sălaşele aceşti haiduci şi Alecu Russo şi Mihail Sadoveanu îi vedeau pe oamenii din munţi ca cei mai de nestăpânit, cei care deveneau cel mai lesne haiduci. În romanul Baltagul, Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, ce mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie”. Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…
Wilhelm de Kotzebue avea o părere asemănătoare: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui”.
Şi după cele spuse nu are cum să ne mire că în munţii Neamţului au haiducit Constantin Codreanu, Vasile cel Mare, Ion Pietraru, Ion Florea, Mihai Florea, Pantelimon sau apoi şi-au avut sălaşele bandiţii Niculiţă, Lucan, Bălan Baltă sau Pleoacă…
Daniel Dieaconu
articol integral pe Coolt de Neamţ