Am să vă spun o poveste pe care numai bătrânii o mai știu, de pe vremea lui Ștefan cel Mare, voievodul care a domnit în Moldova vreme de aproape jumătate de veac. Ei povesteau despre Ștefan ca despre un sfânt, care făcea minuni și era mereu hotărât să lupte pentru apărarea plaiurilor Moldovei dragi. S-a bătut el cu muscalii, turcii, cazacii, leșii, tătarii, nemții, ungurii și cu cine-ți mai vine-n minte. Și ghici ce? Nu a fost bătut decât o dată, de turci, „spaima lumii”, cum li se mai zicea.
După apriga bătălie de la Valea Albă din ţinutul Neamţului, se spune că Ștefan rămăsese fără oameni, așa că a fost nevoit să se retragă, să treacă munții Neamțului și să-și caute un loc unde să se ascundă, lângă graniţa cu ungurii. Și cum nu găsea ajutor, voievodul și-a închipuit o colibiță din lemn de brad şi din cetini unde să se adăpostească. Mânca ceea ce îi dădea pădurea: fructe, rădăcini sau vreo vietate pe care o săgeta cu arcul său mare. A stat el acolo o zi, două, și a mai făcut o colibiţă și apoi încă una. Păstorii din zonă se întrebau cine este boierul acesta și ce caută pe acolo. Într-una din zile, unul dintre ei, mai curajos, s-a apropiat de voievod.
- Omule, cine eşti? Căci nu pari a fi om de rând.
- Sunt voievodul acestei ţări năpăstuite şi mă aflu în mare necaz.
Atunci, Ștefan i-a mărturisit care este chinul său, cum și-a pierdut în lupte toți vitejii.
-Am pierdut toată floarea vitejimii la Valea Albă şi păgânii asediază cetăţile. Dar acestea nu se vor preda sub nicio formă, Luca Arbore şi ceilalţi pârcălabi îşi vor da viaţa la porţile cetăţilor.
Când au auzit voinicii, s-au jurat că-l vor ajuta.
-Măria Ta, îţi vom fi alături până la moarte. Şi să ştii că nu vom puţini şi nici netrebnici.
Și numai ce a început unul a fluiera, și dintr-o dată, o grămadă de oameni s-au adunat, i-au jurat credință și au pornit la luptă sub steagul lui Ștefan cel Mare. Și din mica ceată care-i mai rămăsese lui Ștefan, s-a făcut o armată de flăcăi voinici, înalți ca brazii și viteji ca leii.
- La luptă, feciori, şi să-i păzească Dumnezeu din ceruri pe păgâni de urgia noastră!
Ștefan, bucuros de ajutorul ăsta de unde nu te aștepți, și-a încălecat calul murg, negru ca iadul și iute ca fulgerul, și s-a pus în fruntea lor, lăsându-și colibița goală. Colibița aceea a fost îngrijită apoi de cei care au rămas la stâne și a dăinuit ani de zile. Și locul unde era ea s-a numit „La Colibiță” şi oamenii locului ştiau că aici s-a adăpostit Ştefan cel Mare şi Sfânt într-un moment de grea cumpănă pentru ţară, după cum s-a scris povestea. Şi marele voievod a transformat înfrângerea în victorie şi turcii au fost fugăriţi şi aruncaţi peste Dunăre. Şi a avut apoi ani de linişte domnitorul şi Ţara Moldovei…
Daniel Dieaconu
Desene de Dimitrie Iavorschi