Dedicăm acest mic studiu munţilor Neamţului, concetrându-ne asupra toponimiei, dată fiind importanţa sa pentru allte ştiinţe, precum istoria, geografia sau lingvistica. Această regiune posedă o bogată toponimie prezentă în cea mai mare parte a ei încă din documente interne, de cancelarie, din Evul Mediu, în acte de la Alexandru cel Bun, Ilie Vodă Muşat, Petru Aron sau Ştefan cel Mare. Nu sunt pomenite aşezări, ci doar locuri de pe Ceahlău sau din jurul său, până la hotarele Transilvaniei: branişti, poieni, păduri, lăcaşe de cult; sunt menţionate restricţii pentru vânătoare, pentru pescuit, pentru a paşte oi. Este lesne de înţeles că pe aceste locuri erau oameni. Ei au fost cei care au dat denumiri munţilor, apelor, poienelor, au creat legendele, baladele, doinele. Toponimele exprimă ocupaţiile lor, pot proveni de la stăpânii acestor locuri, de la onomastică, de la personalităţi istorice care au trecut pe aceste meleaguri, exprimă existenţa unei bogate vieţi monastice şi isihaste sau influenţe străine, de la populaţii care au trecut sau trăit în această regiune.
Toponimul Ceahlău.
Numele de Ceahlău este cunoscut pentru prima oară dintr-o hotarnică a lui Ştefan cel Mare, din anul 1458, acordată mănăstirii Bistriţa şi, mai târziu, din altă hotarnică, din ianuarie 1629, a lui Miron Barnovschi, acordată mănăstirii Hangu, mult mai bogată în numiri vechi. În timpul lui Vasile Lupu s-au emis mai multe documente de cancelarie, dat fiind faptul că la poalele muntelui, fratele său Gheorghe Lupu a ridicat o biserică din piatră pentru mănăstirea Pionul şi i-a dăruit moşii, astfel fiind nevoie de hotarnice.
Toponimul cel mai folosit este cel de Ceahlău, în ciuda faptului că s-a mai folosit şi Pionul sau Ţiclău, referitor la originea lui născându-se mai multe ipoteze emise de lingvişti sau istorici cu renume sau de către fiii locului, interesaţi de istoria satelor lor. S-a propus teoria (puţin probabilă), conform căreia ar deriva din maghiarul “csahlo”, care denumea o specie de vulturi care popula cândva crestele muntelui. Aceşti vulturi scoteau un sunet asemănător sceunatului câinelui. Alţi autori au considerat că atât oronimul Ceahlău, cât şi hidronimul Hangu, sunt de origine tiurcă, rămăşiţă a trecerii sau locuirii efemere în această zonă a pecenegilor, cumanilor, uzilor.
Vulturii trăitori pe munte (”gypaetus barbatus”) li s-a spus popular “ceahlăi”. Sub Toaca, un loc poartă denumirea de “Scăldătoarea vulturilor” şi considerăm că aceasta este cea mai plauzibilă ipoteză.
Lingvistul H. Tiktin a stabilit cel dintâi legătura dintre numele muntelui Ceahlău şi al păsării „Ceahlău”, cu metateza „Ceahlău” (vulturul, şorliţa sau zăganul). În Dicţionarul Româno-German din 1903, Tiktin crede că sensul fundamental al amândurora trebuie să fi fost „pleşuv” şi îl aduce în legătură cu obscurul „a cehlui” – „a tunde împrejurul capului”.
Denumirea de „Ceahlău” şi „ceahlăi” se întâlneşte şi la alţi autori. Sextil Puşcariu afirmă că „numirea păsării şi a muntelui nu pot fi despărţite una de alta, dar nu cred că amândouă să derive dintr-un al treilea, ci desigur muntele a luat numele după pasăre”. De altfel, în masiv sunt multe denumiri care amintesc de prezenţa acestei păsări: Tabăra Vulturilor, Stratul Vulturilor, Scăldătoarea Vulturilor. Constantin Matasă se raliază şi el părerii că numele ar proveni de la aceşti vulturi de stâncă ţipători, care scot un sunet asemănător scheunatului câinelui (o denumire ardelenească pentru vulturul bărbos sau zăganul, un regionalism).
O altă variantă a fost emisă de către A. Resmeriţă, care arată că numele Ceahlău este de origine geto-dacică, semnificând o înălţime conică, rotundă (kiklin-ciclău), numele de „ţiclău” fiind dat unor vârfuri înalte, de unde ar deriva ciclău şi Ceahlău. La rândul lui, C. Năstase arată că „numele muntelui dă loc de multe interpretări. Din punct de vedere toponimic, el face parte dintr-o familie de cuvinte ca: şiclă, ţiclău – cu sensul de înalt, formă ce poate fi întâlnită în Transilvania şi Moldova. Sensul este de înălţime cu vârf rotunjit, ceea ce ar corespunde profilului muntelui privit din vale sau de la depărtare”.
Considerăm că o variantă credibilă este aceea găsită şi în Enciclopedia Românească din 1898, în alte enciclopedii şi lucrări de specialitate, precum că denumirea muntelui vine de la acel mare vultur al Carpaţilor, numit în popor „cilihoi”, cu atât mai mult cu cât în vorbirea localnicilor se mai păstrează numele de cilihoi şi ceahlău pentru acvilă şi uliu. De asemenea, în regiune s-a păstrat o legendă despre „cilu-cilihoiul”.
Toponimul Pionul
Numele de Pion menţionat de Dimitrie Cantemir provine din grecescul “peon”, ce ar însemna gros, mare sau coloană a cerului. Mulţi autori au văzut în acest munte o replică românească a grecescului Athos, de asemenea un munte sacru al ortodoxiei, unde sunt stânci care poartă numele de Toaca şi Panaghia, la fel ca pe Ceahlău. Stânca Panaghia, una dintre cel mai frumoase ale muntelui, poartă un nume grecesc, este stânca închinată Fecioarei Maria, un dublet al celei existente în Athos.
Numele de Pionul, Peonul, Păunul, Ţiclăul, care au circulat un timp în popor, doar pe aria restrânsă din Valea Schitului, Hangu şi Durău au dispărut, rămânând o serie întreagă de legende, fiind din acest punct de vedere un unicat între munţii noştri. Nici un alt masiv nu a fost şi nu este atât de mult pomenit pe cale orală, cât şi scrisă. El a impresionat nu numai pe localnici, ci şi pe călătorii veniţi din alte colţuri ale ţării sau de pe meleaguri străine. Gheorghe Asachi foloseşte numele de “Ţiclău”, termen popular (un regionalism specific locului), ce denumeşte un vârf de munte, un pisc (denumirea s-a dat atât vârfului Toaca, cât şi muntelui în întregime).
Într-un alt document ce aparţine lui Alexandru Vodă (din 1455) sunt pomenite printre hotarele Mănăstirii Neamţului şi toponimele: “Gura Largu, Farcaşa, Pârâul Cornului, Vărstatu, Hurduga, Dreptu”. Sunt denumiri folosite şi astăzi, situate în aceeaşi zonă stăpânită de Mănăstirea Neamţ. În secolul al XV-lea regiunea ce fusese la început domnească intră în posesia celor două mari mănăstiri: Neamţul şi Bistriţa. Într-un document din 1458, provenind din cancelaria lui Ştefan cel Mare, este menţionată “Mănăstirea din Hang”, subordonată celei de la Neamţ, cu hotare vechi. Care a fost aceea nu putem fi, însă, siguri căci la acea vreme Hangu denumea o zonă largă ce se întindea de la Bicaz la hotarele transilvane de pe apa Bistricioarei sau până la Galu şi Farcaşa. Oronimul Hurduga prezent în numeroase documente din secolele XV-XVI, denumeşte un munte de 1382 m, situat lângă apa Bistricioarei, la nord de Ceahlău, cu un vârf golaş, de unde se spune că “vine ploaia”. Fulgerele şi trăsnetele îl fac de se pare că cerul se “hurducă” sau se “hurdugă”. S-a numit şi Hurdughia. Largu sau Larga, cum s-a mai numit, desemnează locul de la confluenţa Bistriţei cu Bistricioara, care este, bineînţeles, mai larg, datorat celor două râuri şi pâraielor care se varsă în ele.
Hangu este, după unii autori, cuvânt de origine maghiară, iar după alţii de provenienţă tiurcă, rămasă de pe vremea migraţiilor; înseamnă ecou sau loc unde sunetele se aud foarte bine şi repetate de mai multe ori. Este şi opinia lui Marco Bandini, ce aminteşte despre “Valea Hangăului sau Ecoului”, unde se aude sunetul repetat de nouă ori, dar cea mai plauzibilă este sintagma românească „a ţine hangul”, „a ţine isonul”, cum fac cântăreţii bisericeşti, ca un fel de ecou.
Vârful Toaca îşi află originile numelui, conform tradiţiei, în vremurile luptelor dintre daci şi romani, când Traian a ordonat ridicarea unui zid gigantic din piatră, în vârf aşezându-i stâncile, iar pe cea mai înaltă a aşezat o toacă pe care trebuia să o bată un soldat atunci când se apropiau popoarele barbare. Tradiţia ortodoxă menţionează existenţa din vechime a unei toace de lemn pe care o bătea un bătrân schimnic al muntelui chemând la rugăciune pe călugări sau pustnici Gheorghe Asachi, în notele călătoriei sale, aminteşte de toaca din vârf de munte.
Carmen Sylva, regina-poetă, încercând să cunoască trecutul poporului pe care alesese să-l conducă, culege o legendă conform căreia muntele l-au ridicat locuitorii ca o stavilă împotriva popoarelor mongolice, care l-au numit Caucaland. Ceahlăul a fost considerat de către români un munte sacru, continuând o tradiţie de pe vremea dacilor, unii autori văzând în el Kogaionon-ul marelui preot al lui Zalmoxis (numele înseamnă scoică-carapace şi este folosit de către geograful grec Strabon în sa Geographia). Legendele muntelui au între personajele lor şi pe dacii lui Decebal, iar unele stânci poartă nume ce ne duc cu gândul la strămoşii noştri şi la luptele lor cu romanii.
Toponime importante ale muntelui şi din împrejurimi sunt prezente în documente medievale de cancelarie.
Dubletul românesc al toponimului Hangu este Audia, care exprimă acelaşi fenomen remarcat de Bandini. Alogenii sosiţi pe aceste locuri au tradus acest nume, păstrându-se şi cel vechi, românesc. Este şi cazul oronimului Altan, care este un dublet al românescului “Netedul” (altan-platformă, loc neted, lb. germană). Pe lângă Largu, des folosite sunt şi Galu (poiană), Poiana Răchitinei, Farcaşa ca hotare ale Mănăstirii Neamţ. Referitor la numele Farcaşa s-au păstrat mai multe tradiţii: se spune că locul ar fi primit acest nume de la un cioban din Grinţieş, Farcaş, care s-a stabilit aici, sau s-a numit aşa după un plăieş, Farcaş, care a luptat pentru apărarea Cetăţii Neamţului în faţa vestitului Sobieski, fiind răsplătit cu o răzeşie pe aceste locuri împreună cu alt plăieş numit Gal, legendar întemeietor al localităţii Galu.
În documentele de la începutul secolului al XVI-lea este menţionat hidronimul Bistriţa, de provenienţă slavă, tradus prin românescul “repedea” sau “râul repede”. Mai întâlnim Bistra şi Bistricioara, având aceeaşi origine.
Într-un document din 1599, Ieremia Movilă scrie: “… Am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile sub muntele Ceahlăului, unde este din nou ziditul Sfântul Schit numit Poienile, pe care am început a-l zidi”.
Constatăm prezenţa unui alt lăcaş monastic la poale de munte şi faptul că este folosit toponimul Ceahlău, sub această formă prima menţiune fiind din 1458 (o hotărnicie a Mănăstirii Bistriţa). Într-un hrisov de la Alexandru Iliaş din 25 mai 1632, sunt pomenite topice de pe Ceahlău (este un act care întăreşte mănăstirii braniştea sa în Ceahlău): Horşturi, Culmea Simei, Pârâul Negru, râul Bicaz, gura Jidanului, gura Bistra. Toponimul “horşturi” ar putea proveni din cuvântul “horşti”, denumind o plantă ierboasă, cu frunzele păroase şi cu flori brune sau verzi, cunoscută şi cu numele de mălaiul-cucului. Pârâul Jidanului, se spune că, îşi află numele în tradiţiile istorice conform cărora pe munte ar fi stat la începutul secolului al XVII-lea evreul Hachiv di Honori, ce a fugit din Olanda de frica Inchiziţiei împreună cu familia sa. Este amintit de Iosif S. Del Medigo, călător prin Moldova pe la 1612–161518.
Hidronimul Bicaz, ce mai denumeşte o poiană şi mai apoi o localitate, provine din cuvântul bicaş, bicaz, un regionalism ardelenesc, ce desemnează cremenele, piatra albă. Într-un document din cancelaria aceluiaşi domnitor, din 15 iunie 1632, mănăstirii Pângăraţi i se întăresc hotarele braniştii sale: „Pe drumul Hangului până la Bistriţa, în jos, până la Poaiana Bicazului”. Observăm o menţiune a drumului Hangului, cea mai veche şi folosită cale spre Transilvania. De asemenea, toponimul Poiana Bicazului. Termenul “poiană” este întâlnit în această zonă muntoasă şi împădurită, locuitorii fiind nevoiţi a defrişa pentru a-şi ridica gospodării. Mai întâlnim termenul “văratec”, ce desemnează o poiană largă, iar pentru părţile de miazăzi, mai expuse la soare, se folosea cuvântul “Arşiţă”. Mai există şi un oronim “Piatra Arsă”, ce îşi are originea în acţiunea de defrişare prin incendiere pentru a obţine suprafeţe de păşune şi fâneţe. Alţi termeni ce abundă în regiune sunt bâtcă (vârf de munte sau deal rotunjit şi nu prea înalt), sau curmătură (are sensul de şa, loc de trecere montan).
Numele de “pion”, de origine greacă (gros, bogat) este de mai târziu şi se datorează influenţei lui Gheorghe Lupu-Coci, descendenţei sale balcanice sau călugărilor greci de la Mănăstirea Hangu-Buhalniţa. Gheorghe Lupu a fost ctitorul Mănăstirii Pionul. Se consideră că Pionul s-a numit un deal din apropiere şi care ar proveni de la un sihastru ce vieţuia pe aceste locuri: Pion sau Peon. La 7 august 1641, Vasile Lupu înnoieşte “Schitului Silvestru” stăpânirea peste moşia ce avea danie de la voievozi: “Am miluit pe călugării de la Sfânta Mănăstire Pionul care s-a chemat mai înainte Schitul Silvestru.” Sunt drept dovadă “ispisoace de întăritură” de la Miron Barnovschi şi Ieremia Movilă. Sunt amintite o serie de toponime aflate în perimetrul muntelui Ceahlău: Răpciuniţa, Panaghia, vârful Ceahlăului (Toaca), Ocolaşele, Turnul lui Budu. Se constată prezenţa a numeroase denumiri existente şi astăzi, ce-au fost şi înainte de acest document, dar, nu au fost pomenite căci nu erau hotare. În secolul al XVII-lea, la poale de Ceahlău se ridică două mari lăcaşuri de cult monastice: Mănăstirea Hangu – 1627, ctitorie a lui Miron Barnovschi şi amintita Mănăstire Pionul – 1639, construită de hatmanul Gheorghe Lupu, fratele domnitorului Vasile Lupu. Datorită prezenţei lăcaşurilor monastice în regiune vin călugări şi alţi oameni ai bisericii, se primesc noi danii, se stabilesc noi hotare, apar în documente noi nume. Într-un act emis de Moise Movilă la 8 septembrie 1633 pentru o branişte stăpânită de Mănăstirea Bistriţa sunt menţionate: “… şi două poieni între Ceahlău peste Bistriţa, la Jorcoaia, la Piscul Baicului şi pe sub Ceahlău la Chiajd”. Într-altul, aparţinând cancelariei lui Vasile Lupu, din 20 mai 1634, o întărire a unei branişti a Mănăstirii Neamţ, sunt atestate toponimele: Fruntea Baicului şi Chica Baicului, aparţinând tot perimetrului muntelui. Fac parte din toponimele cu origine patronimică sau onomastică, la fel ca: Bâtca Savului, Piciorul lui Bucur, Muntele Sima, Pârâul lui Stan etc. Alte toponime care au apărut încă din secolul al XVII-lea sunt Răpciuni, Fârţâgi, Buhalniţa, Boboteni, Grozăveşti, Giurca, Durău.
Un alt toponim vechi este Răpciune sau Răpciuniţa, întâlnite în documente de la Vasile Lupu. Numele exprimă o mare vechime, provine din latinescul “ereptione” – rupt, smuls, cules, ce se dădea în popor lunii septembrie, luna culesului. Durăul este un alt topic cu vechime, românesc, care denumeşte un pârâu care curge din munţi, din stâncă în stâncă şi care “duruie” sau “durăie”. Cascada Duruitoare îşi află numele în zgomotul pe care-l face aceasta, o cădere deosebită de apă. La fel şi toponimul Boboteni care provine de la apele repezi, caracteristice muntelui care “bobotesc”. Numele aşezărilor Grozăveşti, Chiriţeni, Reţeş, Rugineşti, Fârţigi, Dealul Giurca, derivă din onomastice, care sunt întâlnite şi în prima catagrafie nominală, cea din anul 1774. Satul Fârţâgi apare şi sub denumirea de Boura-Fârţâgi sau Strâmpturi. Remarcăm faptul că majoritatea toponimelor sunt româneşti, şi amintim: Secul, Dreptul, Largul, Netedul, Izvorul Alb, Neagra, Izvorul Muntelui, Durău, Audia, Boboteni, Frumosul, Răpciune, Corbu etc. Apar, de asemenea, într-un număr mai mic, cele de origine slavă, ce atestă, în vechime o conlocuire româno-slavă. Pe lângă amintitele Bistriţa, Bistricioara, Bistra, mai aflăm numele Zahorna, ce arată poziţia unui sat situat la răsărit, sau Bilbor (Belai-Bor, bradul alb), depresiune situată la izvoarele Bistricioarei. Dintre cele de origine maghiară, ce pot a-şi afla originea în perioada în care Dragoş Vodă, supus al coroanei maghiare cuprinsese, în cadrul “mărcii” sale de apărare şi această regiune, pot fi şi Ceahlău şi Hangu (în cazul lor s-au emis mai multe teorii). Prezenţa unor alogeni e reflectată şi de toponimie. Astfel, întâlnim Pârâul Jidanului (tradiţiile amintesc pe rabinul cărturar Hachiv di Honori sau pe întemeietorul legendar al hasidismului Baal sem Tov, ce ar fi locuit în acestă regiune) Jgheabul armenilor (negustorii armeni au susţinut o însemnată activitate comercială în regiune asigurând legătura între cele două provincii istorice româneşti, între Ţara Giurgeului şi Târgu-Neamţ şi Piatra lui Crăciun), Sasca, Pârâul Sasului, Altanul (toponime ce amintesc prezenţa germanicilor în această zonă). Trecerea tătarilor prin acest pas (prin Calea Mare, Hangu, Răpciuni, Tulgheş) este amintită de numele Movila Tătarilor, sau legenda despre marele han Gulai. Existenţa pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti a unor robi ţigani sau tătari este atestată de documente, dar şi de unele toponime, prezennte încă din secolul al XVII-lea: Izvorul Ţiganilor, Piciorul Ţiganului, culmea Tătarului. Catagrafiile de la sfârşitul veacului al XVIII-lea îi consemnează.
Faptul că una dintre principalele îndeletniciri a fost creşterea animalelor (şi una dintre cele mai vechi) este dovedită şi de toponimie. Necesitatea păşunilor a dus la apariţia de “poiene, arşiţe, văratecuri”. Au apărut “boişti”, “bouării”, “căprării”.
În munţii Ceahlău şi în jurul lor sunt multe toponime pe care locuitorii le-au creat ţinând cont de înfăţişarea formei de relief, a apei. Astfel au apărut: Izvorul Alb (după culoarea stâncilor care se află la obârşia sa), Curmătura Lutul Roşu, piciorul Humăriei (după solul argilos), Pietrele Roşii, Pietrele Vinete (după culoarea stâncilor), Piatra Sură (stâncile sunt cenuşii), Bâtca Neagră (o formă de relief întunecată, împădurită până la vârf cu molid), sau Coloana Dorică (are forma unui capitel grecesc), Cuşma Dorobanţului, Acele, Gemenii, Moşul sau Piatra Lăcrămată etc.
Dintre multele toponime cu origine onomastică, unele exprimă prezenţa din vechime a pustnicilor şi călugărilor: Piatra Lată a Ghedeonului, Fundu lui Ghedeon, Pârâul lui Martin, Jgheabul Nicanului, Adăpostul lui Ghedeon, Pârâul lui Stan. Lor li se adaugă: Bâtca Popii, Turnul Sihastrului, Piciorul Sihastrului, Groapa Sihaştrilor, Poiana Maicilor, La Chilii, Pârâul Maicilor, Obcina chiliei etc., care reflectă o bogată viaţă schimonahică. Dar asupra acesteia vom reveni.
Abundă numele inspirate de arborii ce predomină într-un anumit loc: Bâtca Plopilor, Poliţa Ariniş, Păltiniş, Frasinu, Pârâul cu Răchiţi, Răchitiş, Poliţa cu Crini, Mesteceni, Scăiuş, Verdele, Piciorul Verde, Târşoasa etc. Remarcăm toponimul “Jgheabul lui Vodă”, datorat călătoriei pe munte a domnitorului Mihail Sturdza, ce a urcat pe acest jgheab situat sub Gardul Stănilelor, la izvoarele Pârâului lui Martin, în anul 1835 (după cum afirma Gh. Ungureanu) sau în 1836 (după cum citea W. de Kotzebue pe crucea ridicată de domnitor pe vârful Toaca, sau poate au fost două călătorii). “Poteca Cantacuzinilor” şi-a aflat numele în încercările boierilor, stăpâni ai domeniului Hangu şi al Palatul Cnejilor, de a croi un drum de la castelul de pe pârâul Schit până la Durău şi până în vârful muntelui. Omul politic şi mare iubitor al muntelui M. Măcărescu, prin truda sa de a introduce Ceahlăul în circuitul turistic, a dat numele său fântânii şi cabanei din Padina Fântânele.
Des întâlnite sunt “poliţele” şi “brânele”, denumind o terasă de-a lungul unui perete stâncos, înierbat, care încinge ca un brâu un abrupt. Menţionăm “Brâna Ocolaşului Mare”, Poliţa cu Crini, Poliţa cu Ariniş. “Crinul“ este denumirea populară pentru larice sau zadă.
După cum s-a putut constata, toponimia în regiune are o vechime considerabilă, nume de locuri fiind întâlnite în documente din secolul al XV-lea, ca hotare a moşiilor domneşti sau mănăstireşti. Deşi într-un document de la Miron Barnovschi din 1627 regiunea este denumită ca fiind „de mare pustie”, aici au locuit oameni care au apărat hotarele, au fost plăieşi, înzestraţi cu privilegii, păstori, haiduci, pustnici. Ei au dat nume locurilor, au creat poveştile. Cele mai multe dintre toponimele evului mediu sunt folosite şi astăzi.
Daniel Dieaconu