Ultima zi. Amintiri din… preistorie

Mi-am început ziua normal, eu și ceata din care fac parte am dormit, ca în orice zi norocoasă, într-o pădure, fiind protejați de câțiva arbori gigantici și de tainele pădurii. Deși eram acoperiți cu blana groasă procurată de la mamuți, prin vânare, din cauza frigului extrem mulți din ceată se treziseră cu câte un braț, picior înghețat, dacă aveau destul „noroc”, unii poate chiar nu se mai trezeau. Eu nu mă deosebisem de ei în această dimineață. Aveam mâna stângă jumătate înghețată, așa că eram sigură că nu o s-o mai pot mișca.

M-am dus aproape de un pârâu înghețat din apropiere, unde am început să dau cu pumnul drept în gheața groasă, puternică. La un moment dat începuse să se ivească o pată roșie pe monturile mele, dar cu toate că acea pată se tot lărgea, ajungând până și pe gheață, tot nu am încetat. După câteva minute bune am observat crusta gheții crăpând ușor, iar după alte minute bune de lovit acea apă înghețată, dintr-o dată, se sparge o bucată din gheață. În momentul în care pumnul meu face contact cu apa rece, simt usturime puternică, dar ceea ce conta era că am ajuns la o sursă de apă. Având acces la apă, m-am aplecat să iau câteva înghițituri zdravene. Deși părea curată, limpede, de fiecare dată când înghițeam simțeam niște mici izbituri, pocnituri printre fălcile mele. Nu le-am adăugat prea multă atenție, deoarece mereu se simțeau aceste pocnituri insuportabile, tari, era complet normal. Pe fundul râului observ o piatră relativ ascuțită, așa că, fără să mai stau pe gânduri, îmi întind brațul funcționabil și o înșfac cu repeziciune. Era cheia spre o masă copioasă și n-aveam de gând să mă culc fără să mănânc a patra oară săptămâna aceasta.

După un schimb de „cuvinte” și de „replici” cu ceilalți membrii ai cetei, Histori, liderul cetei, decide că ar trebui să ne îndreptăm spre nord-est, unde se află Câmpia Omez, loc populat de diferite specii de animale, iar partea cea mai bună era că, în apropierea acelei câmpii, se afla o prăpastie gigantică, așa că aveam o bună șansă să prindem un mamut delicios pentru cină.

Am luat toți câte un bolovan mare, o piatră relativ ascuțită și ne-am îndreptat spre acea câmpie gigantică. Drumul a durat mult, câteva ore bune, iar de la atât de mult umblat prin zăpadă începusem să nu-mi mai simt unul dintre picioare. Cel mai probabil începuse să înghețe. La un moment dat am observat că Oni de abia mai putea merge, așa că, fără să mai stau pe gânduri, mă duc aproape de ea și o iau în cârcă, sarcină foarte grea din cauza brațului meu înghețat. Ignorându-i rugămințile lui Oni de a o pune jos, mi-am continuat traseul împreună cu ceilalți, sperând că nu mai avem așa de mult de mers.

Când am privit în depărtare, printre arborii uriași, puteam vedea o pată albă de lumină, indicând capătul pădurii. Știind că nu mai aveam mult de parcurs și că eram aproape de câmpie, m-am bucurat extrem de mult. Odată ajunși pe Câmpia Omez toți membrii cetei încremenesc. Pe partea cealaltă a câmpiei, în depărtare se afla altă ceată care, cel mai probabil, venise acolo cu același scop: să vâneze. Am rezemat-o pe Oni de un arbore, împreună cu alți răniți pe care Histori, Harbori și Jou îi căraseră, și ne-am făcut curaj să înaintăm. Toți știam că era o singură cale să rezolvăm această inexplicabilă problemă: să ne luptăm unii cu alții pentru acest teritoriu. Nu exista opțiunea să împărțim, un mamut ajungea doar pentru o ceată, iar în momentul de față nu erau prea mulți mamuți în apropiere.

Cu pași repezi și cu mâinile pline de pietre ascuțite, ne apropiam din ce în ce mai mult de cealaltă ceată. Nu era la fel de mare ca a noastră, deci aveam un avantaj imens. Nu aveam de gând să pierdem această luptă, toții eram prea înfometați să ne dăm bătuți. Lupta începuse odată cu aruncarea unor bolovani din partea noastră spre Ceata de Est. Ce-a urmat au fost zgârieturi, vânătăi de la acele pietre ascuțite. Nici oamenii din cealaltă ceată nu păreau să se dea bătuți prea curând. Era ca o luptă împotriva unui mamut: greu de câștigat, aproape imposibilă. Cu toate că ne puteam considera deja câștigători, dintr-o dată se ivește un leu de peșteră uriaș, fiind o mare amenințare pentru ambele cete. Nu aveam nicio șansă să învingem un leu aflat în fața noastră fiind deja răniți, iar Prăpastia Omez era de cealaltă parte a câmpiei. Tot ce puteam face era să fugim înapoi în pădure, așa că am încheiat acea luptă zdravănă și am fugit fiecare unde a apucat.

Unii au fost prinși de acel leu, alții au reușit să scape din ghearele acestuia, iar majoritatea au fugit departe cât de repede puteau. La un moment dat, când în sfârșit mă simțeam sigură, m-am oprit din alergat, răzimându-mă ușor de un copac. După câteva minute în care încercam să respir cât mai mult posibil realizez că eram pe un teritoriu nou, fără ceilalți membrii ai cetei. Neștiind ce să fac, am continuat să merg prin acea pădure, sperând că o să mai găsesc pe cineva, pe oricine.

Trec zile, poate chiar luni, și tot nici urmă de absolut nimeni. Deja îmi pierdusem orice speranță, dar, cu toate că eram sigură că nu o să găsesc pe nimeni, am continuat să tot merg. Aveam ambele brațe complet înghețate, iar piciorul stâng mi l-am tăiat în urmă cu câteva zile, deoarece era mult prea înghețat și doar mă încurca. Dintr-o dată, în fața mea observ un mamut gigantic, dar când îl observasem era prea târziu. Mă uit în sus, iar tot ce văd este talpa mamutului. Era gata să pășească, să mă strivească, și fix așa s-a întâmplat. Tot ce am văzut pe urmă era negru, apoi absolut nimic.

Ioana Bortişcă, clasa a VIII-a