Din Polonia, unde era pribeag, dar totuși pe moșiile sale și cu îngăduința regelui leah, Miron Barnovschi primea vești despre tulburările domniei lui Alexandru Iliaș, un mușatin, dar unul dintre cei mai slabi ce se trăgeau din această nobilă și vrednică stirpe. Își avea Alexandru Iliaș lângă el pe Batişte Veveli, cretanul, un creștin despre care se spunea că l-ar fi vândut și pe Iisus pentru suma potrivită. Țăranul era obijduit, își pierduse pământul și dreptul de strămutare, printr-o lege făcută chiar de Barnovschi. Răzeșii își pierdeau și ei pământurile și drepturile în fața boierilor și cei mai mulți dintre ei nu erau nici măcar români, erau venetici, greci, bulgari și albanezi, dintr-o camarilă ce-l urmase pe Radu Mihnea şi cu toţii căpătaseră repede dregătorii. Nici orășenilor nu le era mai bine, fie ei neguțători sau meșteșugari. Şi aici erau mulţi veneticii, greci, armeni şi evrei. Erau negustori mari de vite şi de lemn, dar şi negustori mici, cu prăvălie, ambulanți și meșteșugari de târg sau care își făceau meșteșugul chiar şi la casa omului. Dar cel mai greu îi era plugarului şi plugarii erau români cu toţii.

           A aflat cu mâhnire că răzeșul ce-i fusese slujitor pe vremea când era hatman de Hotin, Constantin, zis Codreanu, fusese prins de potera lui Alexandru Iliaș. Şi asta pentru că luase drumul codrului, se haiducise. Slujba lui s-a încheiat odată cu părăsirea domniei de către Branovschi şi s-a întors la ocina sa din satul de plăieşi numit Bălţăteşti, dar călugării de la Mănăstirea Neamțului au venit cu drese măsluite cu lucrarea diavolului, cum ziceau muntenii, și la judecata Domniei i-au luat bucățica de ogor și de țarină. Barnovschi pusese legi aspre pentru călugări: să nu dea aslam, camătă adică, să nu viclenească, să fie cu milă față de ţăranii mănăstirii. Dar voievodul își acceptase cu demnitate mazilia și în urma sa puține s-au păstrat. Poate doar așezământul său ce-i lega pe țărani de glie, la fel cum făcuse și marele Mihai cu vreo trei decenii înainte. Acum legea sa, ținută cu sârg de Iliaș-Vodă, i-a ridicat pe țărani împotriva domnului și a grecoteilor săi. Constantin Codreanu pălise pe egumenul de la Neamţu’ cu baltagul și însemnase cu jungherul pe câțiva călugări pântecoși de-atâta post și nevoință. N-a durat mult până ce a pocnit, fie cu tăișul, fie cu muchea, boieri și slujbași domnești și voievodul a trimis după el potera domnească cu căpitani greci și lefegii albanezi, ziși arnăuți. Omul din popor blestema potera și ascundea urmele voinicului:

-Înghiți-v-ar pământul! strigau bătrânele de pe la porți, ițindu-și broboadele din colbul iscat de trapul lefegiilor plin de năfrămuri și fireturi.

-Lega-s-ar moartea de voi! blestemau și codanele ce-l plăceau pe tânărul nestăpânit ce apărea cu şargul său la horele și jocurile din sate, ce zvârlea un icușar lăutarului țigan ce scârția din scripcă cântecul lui Baba Novac, a lui Gheorghe Raţă sau Corbea, haiducii ce-au fost căpitanii lui Mihai-Vodă zis Viteazul. Se știa însă că, deși arunca priviri aprige uneia sau alteia dintre fete, era credincios Porfirei, cârciumăreasa de la Mitocul Bălan, de pe Calea Mare, drumul ce ducea de la Hangu spre Crăcăoani și Târgu Neamț. Era singurul drum de care și cârciumăreasa știa toate ce se petreceau în munte și în satele ce se înșirau de la Cetatea Neamțului la Piatra lui Crăciun.

Când pe drumurile din sate apăreau oamenii Domniei, ţăranii începeau să strige de pe ogoare şi din țarine:

-U-iu-iu și U-iu-iu! şi haiducii știau pe dată că vine potera și se afundau în adâncul codrilor. Dar Leonti, albanezul, căpitanul de poteră, umbla prin sate îmbrăcat ba în țăran, ba în călugăr sau negustor, încercând să-i adulmece umblările. I se dusese vestea despre cruzimea și lăcomia sa, despre lipsa lui de Dumnezeu. Nu degeaba îl blestemau ţăranii:

-Pe Leonti arnăutul,

De l-ar înghiți pământul!

Aflase de dragostea lui Codreanu pentru Porfira și i-a urmărit în câteva rânduri umbletul de noapte. Dar n-a reușit a-l prinde. A gândit atunci a recurge la un vicleșug. A pus pe arnăuţii săi s-o răpească pe femeie și-a silit-o să facă o scrisoare mincinoasă, în care să-l certe pentru viața sa zbuciumată de fur de codru şi să-i spună că s-a săturat de un asemenea trai alături de el. Codreanu s-a aprins pe dată și s-a îndreptat călare spre cârciumă, fără prudența obișnuită, fără a-i asculta pe ortacii săi:

-Căpitane, nu lăsa femeia să se bage între noi! Se întâmplă ceva aici şi nu pare a fi lucru curat!

-Voi încerca să o înduplec, de nu se poate, m-oi lăsa și de muiere…

            În fereastră nu erau două lumânări după obicei, ce însemnau cale liberă, dar Codreanu nu mai vedea. Era prea cătrănit. Când a intrat pe ușă, pe loc l-au cetluit arnăuții.

– Dă-te prins, Codrene, căci de nu înfig un plumb în tine, m-am gătit și cu un glonț de argint, căci așa zic țăranii, că altfel nu te poate găsi moartea, i-a zis Leonti ce ținea şi pumnalul la gâtul femeii. S-a dat legat și cu lanțuri grele l-au dus la Iași la Vodă Alexandru Iliaș, care, sfătuit de Veveli, voia să dea o lecție tuturor celor ce se ridicau în codri să facă cu baltagul și cu ghioaga dreptate celor mulți.

-Să ridici spânzurătoare mare, în zi de sărbătoare, Doamne, să se adune și să vază prostimea și să se înspăimânte, îi tot zicea Veveli și Vodă hotărî judecată domnească pentru un tâlhar cu un nume mare precum Codreanu. Deja prin sate țăranii îi întocmiseră cântece și lăutarii le îngânau la scripcă pe la cumetrii, nunți sau sărbători prin cârciumi:

„De la Piatra pân’ la Ieşi

Şi lui Vodă-Ilieş

Ce-are soldaţi cu toptanu’

Îi-e frică de Codreanu”.

            Haiducul a trecut mândru printre panțirii înşiruiţi în faţa sălii tronului, căci acolo hotărâse Vodă să-l primească. Se ţinea mândru, deși îi puseseră lanțuri grele și arnăuții l-au împuns cu jungherele până-n fața domnului, îmbrâncindu-l în genunchi. Purta straiul de sărbătoare al muntenilor din Neamţ. Era încins cu o curea lată de piele purtată de ciobani, numită chimir, sumanul negru îi cădea frumos peste hainele sale albe, cu cusături în alb, roşu şi negru, iar în picioare purta cisme de piele ungureşti. Era înalt şi spătos şi avea privirea şi purtarea celui de nesupus. Tremurau bărbile boierilor celor vechi de stirpe românească, străluceau ochii de bucurie grecilor ce-l înconjurau de aproape pe domn: pe ei i-a călcat cel mai adesea haiducul, rădvanele lor le căuta el când plecau aceştia de la moșii spre Iași. Mitropolitul Varlaam nu cuteza nimic a zice. Toți îl știau ca prieten bun al lui Barnovschi. Gândea că mai poate face încă ceva pentru țară din poziția ce avea și putea ajuta cumva venirea lui Miron din nou în țară.

-Nu te ridica, mojicule, se răsti Veveli, când Codreanu prinse a se ridica.

-Rele ți-s năravurile și grele nedreptățile făcute boierilor și slujbașilor noștri. Ai să atârni în ștreang și păsările ți-or mânca ochii și câinii labele picioarelor, zise voievodul în tăcerea ce se aşternuse. Să te vadă gloata și să ia aminte, să nu se mai ridice împotriva celor legiuiți.

-Eşti din osul bătrânului Ștefan, Măria Ta, dar grecii și alte lifte spurcate te-au îndepărtat de țară și biruri grele ai pus pe sărăcime şi nu le mai poate îndura.

-Cutezi a cuvânta, mojicule, tu care ai omorât la drumul mare creștini, ai omorât din ce-i de-o lege cu tine? se băgă Veveli în vorbă.

-Domnule, Măria Ta, nu-i asculta pe greci, căci de la ei ți-o venit sfârșitul. Te-or vinde ca Iuda când vor fi de ajuns arginții. Pe românul ce-mi ieşea în cale îl cinsteam cu vin și pâine și de era în necaz îl miluiam şi cu un galben. Dar dacă era turc, tătar sau grec capetele le dădeam corbilor să se ospăteze cu carnea lor spurcată!

-Recunoști în fața cinstitelor fețe de boieri păcatul tău? zise unul dintre boieri.

-Obrăznicia ta e mare, dar ne ușurează judecata, se băgă altul.

-Află unde-i sunt prăzile, Doamne, îi șopti Veveli din stânga tronului, atent să nu audă postelnicul şi alţi boieri.

-Unde-ți sunt averile, Codrene? Spune-ne și ți-om ușura osânda.

-Averile le-am împărțit săracilor, la văduve, la orfani și zbuciumați, la bejeni și oropsiți. Nu după averi am umblat, ci după dreptate!

-Ai să-i mărturisești lui Stroe, călăul curții. Ai să-i spui și despre laptele supt de la mumă-ta și-n temniță ai să stai. De nu spui, ți-am pregătit o țeapă lungă, după moda turcească, la Sânt Gheorghe, să-ți plângă la picioare mumă-ta și ibovnicile, căci n-ai dus lipsă de ele.

-Apoi, Doamne, știam că nu m-o prinde moartea în crivat, înşirând povești la nepoți, ci voinicește voi pieri, cu spata-n mână sau în lațul gâdelui. Dar nici Măria Ta n-o să îmbătrâneşti în jilțul acesta.

-Luați din fața mea această piază-rea, izbucni domnul, înroşiţi-i spatele de bice și cetluiți-l în cea mai puturoasă hrubă, nici să nu se poată învârti de pe o parte pe alta și nici să nu vadă lumina soarelui. Poate-și va dezlega limba, căci mare nevoie are visteria țării de averile lui.

-Așa-i, Măria-Ta, aprobară slugarnic cei de pe lângă tron, în frunte cu Veveli, ce răsuflă ușurat. Nu-i erau pe plac boierii români, care cârteau și aflase el că pregăteau o răzmeriță. Îşi propusese să-i taie pe toți de Paște, odată cu spânzurătoarea lui Codreanu. Execuția haiducului urma să fie publică și boierii trebuiau să fie cu toţii acolo, de la cei mici din ținuturi până la cei mari divăniți. De va scăpa de Costin postelnicul, de Lupu vornicul și de încă alți câțiva, nu mai era cine să-i stea în cale, iar domnitorul se afla cu mare datorie față de el și, mai mult, îl afla ca pe un duh bun, un talisman al său. Gândea Veveli că nu mai este așa îndepărtată vremea când se putea ridica și el pe tron precum morlacul Gaspar Graţiani, domn la 1620, fire de gospodar şi suflet de viteaz, prea pornit însă pe lucruri mari. Şi-a făcut mulţi duşmani şi a fost tăiat de boieri nevrednici la Hotin la scurtă vreme. Dar el va avea grijă ca până atunci să curme orice urmă de împotrivire din partea boierilor.

            Lupu Coci, vornicul, își temea şi el capul. Fusese hiclean lui Miron Barnovschi în prima domnie, era rău văzut şi de Iliaş şi se duşmănea cu Veveli. I-ar fi venit şi lui rândul la decăpăţânare sau la alungare din ţară la începutul anului 1629 și doar dorința domnului de-a nu mai pune încă un bir pe ţară, după voia turcilor, care mai cereau 40 de pungi la haraci, l-a salvat. Barnovschi voia să părăsească tronul. Degeaba l-au sfătuit boierii credincioși:

-Lasă, Doamne, să sufere gloata că i-ai făcut mult bine în timp scurt. Și te-o ierta, dacă-ți pasă de iertarea ei!

-Nu mă vede bine turcul, boierii dumneavoastră. Poate de-o fi altul mai iubit de ei, va fi mai bine pentru țară.

            I-a pândit averile lacomul albanez, dar movileanul a reuşit să le ascundă. Lupu Coci şi-a zis, și pe bună dreptate, că nu-i timpul să ceară el domnia. Mai erau treburi de așezat, mai trebuiau pungi de aur strânse, căci visul său era unul mare, mai mare decât Ţara Moldovei. Ambițiile sale erau crăiești, dar pașii trebuiau să fie mici şi cumpătaţi. S-a pus bine cu turcii la 1629, în octombrie, când a învins lefegii lui Miron Barnovschi conduși de boierul Nicoriță. I-a scăpat astfel domnia lui Alexandru Coconul, plăcut turcilor. Dar acum trebuie să facă ceva, Batişte Veveli îi voia capul și încă degrabă. Trebuiau stârniți târgoveții și chiar țăranii. Iscoadele sale de la curte îi spuseseră că ceasul se apropie. A fost hotărât ca în a treia zi de Paști să fie spânzurat Codreanu și mulțime mare avea să fie în Iași. De bună seamă vor veni și cetaşii să încerce cumva să-și scape căpitanul. Țăranii îl iubeau pe haiduc, la fel și târgoveții și tot pe-atâta îi urau pe greci. Momentul trebuia folosit. Avea credincioși printre arnăuți, care îi erau de-un neam și cărora le promisese slujbe bune când va urca pe tron.

            Clopotele de la biserica zidită în Iaşi de Barnovschi sunau de sfârșit de Liturghie. Domnul și Doamna, marii boieri, părăseau biserica îndreptându-se spre piața mare, unde Codreanu urma să fie ridicat în furci. Sfârșitul de aprilie se arătase călduros și domnul ceru să i se aducă afară jilțul. Printre privitori erau și tovarășii lui Codreanu, care nu știau însă că și vornicul Lupu tocmise lefegii cu bună ştiinţă a armelor și nici că credincioșii lui Barnovschi încercau să-l elibereze pe haiduc și să provoace pe oamenii domniei.

            Gâdele, negru smolit, cu haina roșie, își măsura cu plăcere lațurile bine unse. Îl chinuise amarnic pe Codreanu, dar nu putuse afla locul unde-și ascunsese acesta averile. În loc să urle de durere, acesta răspundea cântând:

-Averi am la cei copaci

Ajutor pentru săraci,

Să-și cumpere boi și vaci!

Banii i-am dat la vădane

Și guriță la codane!

            Faima sa de dezlegător de limbi fusese zdruncinată. Îl ura pe haiduc pentru asta și mare bucurie i-ar fi făcut decapitarea. Ar fi lovit cu mai puțină măiestrie, ca un novice, să nu-i sară capul dintr-una, să se chinuie. Dar Codreanu era mojic, n-avea voie la o astfel de cinste: tăierea capului era doar pentru sânge boieresc. Spera însă ca atunci când osânditul îşi va spune ultimele sale vorbe pe această lume, va jigni pe Vodă și acesta îl va trimite la țeapă. Și atunci va ști el cum să facă. Nici în patru zile nu-i va curma chinul. Va rânji când țeapa îl va străpunge prin şezut. În trei zile, de propria greutate va fi străpuns şi va ajunge atât de jos încât câinii vor ajunge și-i vor roade labele picioarelor. Și corbii se vor năpusti simțind duhnet de putreziciune.

            Înconjurat de darabani, Codreanu urcă scara. Popa îl urmase fluturându-și poalele negre până lângă eșafod. Se lăsă o tăcere de mormânt. Călăul pregăti broboada neagră:

-Nu m-atinge, baragladină, se răsti Codreanu.

-Lasă-l să-și vadă moartea cu ochii, chicoti Veveli.

-Să zică ultimele vorbe pe astă-lume, îngădui Vodă.

-Iertați-mă, fraților, iertați-mă că am putut fi așa neghiob de-am căzut în mâna poterei. Și nu vă lăsați, fraților, până când n-o cădea în iarbă ultima căpățână a stăpânilor noștri fără de lege…

Vodă se pregăti să facă semnul aducător de moarte. Din mulțime se auzi un strigăt:

-Moarte grecilor, moarte lui Veveli! Pentru el pregătiți ștreangul! O săgeată se înfinse în grumazul călăului ce lepădă ștreangul. Cetașii se strânseseră în jurul eșafodului, pregătiți cu caii aproape. Dar şi mulțimea începu să se miște:

-Vrem capul grecului! Al lui Veveli, se auzi tot mai tare. Să se facă dreptate săracilor!

Au început să curgă pietre. Se arunca și cu oase aduse de la târgul de vite aflat aproape. Vornicul Lupu vru să se apropie de mulțime. Văzând un caftan boieresc, un țăran abătu spre capul albanezului un ditamai osul de la o vacă bătrână despuiată de carne. Boierul căzu fără suflare și de abia îl scăpară arnăuții de furia mulțimii. Lui Vodă îi smulsese un îndrăzneț mantaua din spate și doar când postelnicul Costin îl sfătui să se lepede de Veveli și să-l dea mulțimii s-a făcut loc pentru domn și suita sa ce-au fugit în grabă prin Braniște spre Huși. N-au vrut boierii să verse sânge mușatin. Pe Veveli însă l-au lăsat mulțimii și a fost tăiat cu topoarele. Marele păpușar care crease jocul atâtor jalnice cârpe căzu strivit sub greutatea scenei.

            Codreanu, slăbit peste măsură, nu se putu împotrivi postelnicului Costin și Vodă scăpă spre Galați. Căpitanul Nicoriță îi adusese veste de la Barnovschi că trebuie să-și strângă oamenii, căci ceasul revenirii se apropie și era trebuință și de sprijinul său.

            Lupu Coci zăcu câteva zile, avea amețeli, dar cea mai grea era sperietura ce-l făcea să nu mai vreie repede domnia. Unii dintre boieri îl voiau, dar el puse condiții și pentru un domn cu mână forte nu erau gata nici boierii și nici țara. Mulțimea era stârnită și era nevoie de un domn pe placul ei. Chiar și Lupu sugeră pe Barnovschi, dar acuzând dureri de cap refuză să fie în delegația ce pleca să-l înduplece pentru o nouă domnie. Căpitanul Nicoriță plecase deja spre Ustie, spre Polonia. Cel mai nimerit era să conducă solia Iancu Costin, prieten și rudă a domnului, însoțit chiar și de mitropolit, ce-și amintea cu plăcere de cei aproape patru ani în care Miron Barnovschi clădise pe plan religios ce n-au făcut alți domni în mult mai mulți ani.

            Codreanu plecă în codri călare pe şargul său ce-i era ca un adevărat prieten. Nu degeaba începuse a se spune prin sate că haiducul sărise zidul închisorii călare, după ce calul doborâse cu copitele vreo câţiva temniceri. Mai avea un of: să-l întâlnească pe Leonti Arnăutul, să-i plătească după cuviinţă. Aflase că-l luase în slujba sa Lupu Coci şi că stăteau mereu aproape şi astfel se apărau unul pe altul.

            Miron Barnovschi stătea în conacul cău de la Ustie și gândea la scurta sa domnie de dinainte. Oare fusese o domnie bună?! Pentru boieri, pentru omul de rând?! Boierii l-au vrut, arătase vrednicie și ca vornic și ca hatman și era ştiut ca fără de feciori și, mai mult, era om de țară. Boierii voiau pe cineva să lupte împotriva grecilor ce veniseră odată cu Radu Mihnea. Și cu albanezii, precum Lupu Coci, ce prinsese dregătorie. Și la fel şi Gavril și Gheorghe, frații săi, ce se ridicaseră în slujbe domnești. Când a urcat pe tron nu a avut inima lui Vodă Tomșa, ce-și ținea gâdele lângă tron și se veselea tare când acesta zicea în plină adunare de boieri:

-S-au îngrășat berbecii, Doamne! Sunt numai buni de giunghiat! Şi nu puţini au încăput dintre boieri pe mâna călăului lui Tomşa.

           

A vrut liniște-n țară, a dat slobozii, a iertat pe hicleni, a scutit de dări pe ţărani și târgoveți și oamenii au început să se întoarcă-n țară, ba au venit și alții de peste hotar, în special români ardeleni, zis ungureni. Erau primiți în poienele domnești din munți și de la poalele munților, primind îndatoriri de plăieși. A dat mult pentru domnie, 100.000 de coroane, dar se simțea îndrituit și mândru tare să urce pe tronul unchilor săi Movilești, Ieremia, Simeon sau Constantin. Era prieten cu mârzacii, cu căpetenia lor, Cantemir, pe care-l ospețise la moșiile sale de pe Nistru și-l umpluse de daruri și tot cu daruri a ferit țara de pustiirile tătarilor. Și pe turci i-a sprijinit în disputele cu leșii, fiind un fin mediator, ajutând și pe unii și pe alții să nu se ajungă la război, căci nici unii nici alţii nu erau pregătiți şi Moldova ar fi avut de suferit. Țara prindea a se înzdrăveni și erau tot mai puțini cârtitori. Un slujbaș îl trezi din visare. Sosise la Ustie delegația boierească, grăbită tare, de nici la un pahar de vin ca cel bun moldovenesc nu se-ndurau a zăbovi.

-A venit iară ceasul, Mărite Doamne, țara te-așteaptă, te-aşteaptă cu bucurie cum n-am crezut că mai poate fi în țara Moldovei, zise deîndată Iancu Costin.

-Dar turcul mă vrea, boierii dumneavoastră? Uită el că m-am mazilit singur și-am trecut hotarul la leși? Dar că am grăbit căderea lui Iliaș și moartea lui Veveli, amândoi pe placul lor?

-Apoi vina nu-i toată a Măriei Tale. Și boierul și târgovețul și țăranul i-au vrut afară din țară. Și gloata odată urnită îi greu a o înfrunta. Bine măcar că nu s-a vărsat sânge domnesc, c-ar fi fost mai mare rușinea pe noi boierii.

-El n-ar fi fost primul domn tăiat de boieri.

-Măria Ta, se bagă și Gavril Matiasovici, Matei, aga din Brâncoveni, l-a dat jos pe Leon Vodă și acum e domn cu caftan de la turci. L-au vrut boierii și țara…

-Dar l-a vrut și Abaza Pașa și ăsta nu a fost lucru mic.

-Vom ajunge și noi la Matei și-om merge și la Abaza și la vizir și-ai să ne fii încă o dată domn!

           Miron nu se grăbea, pofiti pe boieri la masă, așteptând să se întoarcă iscoadele trimise la Iași și în alte târguri. Aștepta și încuviințarea de la rege, Wladislaw de Wazza. Îi era de folos oare? Veniseră cu boierii și călugării și căpitanii de oști și arhimandriții. Rugăminţile nu conteneau. Mai ales când vinul bun de Cotnar, ce nu lipsea la masa lui Barnovschi, începu să dezlege limbile. Nu lipseau urările cu cupele pline, nu lipseau planurile îndrăznețe, dar nu lipseau nici neliniștile. Urma o noapte lungă pentru Barnovschi. Nu avu tihnă în bucata de noapte ce mai rămăsese, chinuind așternutul. Amintiri grele îi chinuiau somnul. Avuseses o viaţă zbuciumată. Frânturi de lumină îi veneau din copilărie, de la Toporăuţii aflaţi nu departe de malurile Prutului. Nu avusese parte de vreun bunic care să-i țină pentru prima dată arcul în mână, cu care să urce în munte la vânat de urs. Toma Barnovschi, deși bătrân, nu-l putuse înghiți pe fudulul grec, Despot, urcat pe tronul mușatin, și s-a alăturat răscoalei. Muri la asediul Sucevei, nemaiapucând să vadă un alt domnitor moldovean pe tronul lui Bogdan Vodă Descălecătorul, dar nici pe nepotul său Miron, cel ce a devenit Voievod. Dumitru Barnovschi, fiul lui Toma, s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Melintie Balica. Din neamul vestit al Buzeştilor se trăgea Balica, din Muntenia. Ajuns în Moldova în zile de grea bejenie, cunoscu pe Ana Movilă, zisă Scheauca, dintr-un neam ce a dat Moldovei trei domni: Ieremia, Simon, Constantin și un mitropolit. Tânărul Miron se simțea mândru de înrudirea sa cu Movileștii, deși trebuia să fie cu grijă în fata lui Ștefan Tomșa, când ajunse mic dregător. Avea 23 de ani și începea un așezat cursus honorum. Era înalt, bine legat şi chipeş şi cu ştiinţă de carte, înţelesese multe dintre rosturile lumii în care trăia şi asta îl făcea să fie cumpănit în vorbă şi faptă.

A fost fără patimă la 1615, când era ajutor de spătar. Complotul de la Cucuteni l-a prins în tabăra lui Tomșa, martor temător al spânzurării fiului lui Bărboi vornicul în fața casei părintești și apoi tragerea în țeapă a tatălui în fața a ceea ce mai rămăsese din familie. Ceilalți boieri complotişti au fost tăiați și trupurile le-au fost umplute cu paie. Nu puțini au fost cei care de groază au făcut gesturi necugetate. Și-au pierdut capul…

            L-a vizitat în noapte şleahtnicul Podhorecki, prietenul său, și au stat la un pahar de votcă poloneză. I-a spus că are oaspeți și de ce au venit aceştia.

-Nu te du în Moldova!… i-a zis leahul. Spune-mi, ce-ți trebuie? Ce nu ai? Nu ești aicea stăpân la casa ta, nu ești tu stăpân și domn peste sate și orașe?! Ce-ți trebuie un pământ ce e sub papucul turcului?!

-Dulce este domnia la Moldova, a răspuns cu mândrie românul, încălzit de rachiu și de gânduri.

-Dar și obezile turcului nu sunt dulci, ci grele, i-a replicat nobilul polon, știutor al politicii contradictorii a sultanului Murad.

            S-a trezit cu capul greu de oboseală și de vin şi votcă. Obosiţi erau și boierii moldoveni, dar îndârjiți pentru misia lor. Voiau să plece spre țară cu domn. Miron a făcut alegerea: să-i însoțească pe boieri în țară, să le fie iarăși domn.

Drumul spre ţară s-a făcut lesne şi a fost primit cu bucurie de mulți, dar nu de toți. Lupu Coci umbla cu fereală, pregătit să fugă. Dar dincolo de toate, Barnovschi trebuia să meargă la Țarigrad, să obțină acceptul sultanului. Gavril Matiasovici, cumnat lui Barnovschi, a cerut să se desfacă larg baierele pungii, ca să fie înduplecați turcii, sultanul, vizirii, pașalele și toți ce ce puteau fi de folos.

-Să avem curaj, boierii dumneavoastră, nu ne-am târguit cu ei la 1629, de ce am face-o acum?! Să le arătăm mizeria țării noastre, că nu mai suntem în stare să le dăm tributul… Vedeți în ce stare e țara…

-Ce-ți pasă de gloată, Doamne, binele este pururea gingaș. Ai grijă de tine, ai grijă de noi…

-Să trimiți la moarte pe boierul Lupu Albanezul, strigă Iancu Costin, că-ți păzește cu rău umbletele.

-Prea târziu, boieri dumneavoastră, arnăutul a fugit deja și tare mi-e teamă că ne va fi pârâș la Stambul.

            Au hotărât să-l însoțească boieri și ierarhi ai Bisericii. Mitropolitul Varlaam a rămas să sprijine pe mama domnului, ce luase vremelnic titlul de voievodeasă. S-a făcut o moliftă de călătorie, cu lume multă adunată:

-Domnul nostru Miron să fie izbăvit de tot viforul și de bântuială și să aibă pace și ajutor bun în toate, a zis mitropolitul, care l-a sărutat pe obraji și i-a urat: Să ne trăiești, Măria Ta, să ai sănătate și putere și mintea cea bună. Mergi cu voie bună, să-ți fie fața albă și sufletul fericit!

La ieșirea din biserică, pe domnitor l-a așteptat un cal alb, cel mai frumos din grajduri, bogat înșeuat şi soldați înarmați, boieri în haine de gală și lăutari aleși după sprânceană. Alaiul, însoțit de muzică, a părăsit orașul, îndreptându-se spre codrul Bârnova, străbătând pădurile înfricoșătoare ale haiducilor, prin Dealul Bordea sau Scânteia. Alaiul devenise tăcut, rareori se schimbau câteva vorbe, stare impusă de voievod, ce călărea singur și abătut, căci plecase cu zilele-n mână, cum ziceau bătrânii, sperând la ajutor din partea prietenului Matei, domnul Valahiei, ce și-a luat numele vechi de Basarab. Erau prieteni, se respectau ca oșteni și domni ai unor țări asuprite. Matei trecuse prin aceeași situație și izbândise, dar avusese sprijinul pașei de Silistra, Abaza, cu care era prieten bun. Oare putea Matei prin Abaza să-l ajute?! Domnul l-a primit cu fală și l-a încurajat și boierii au mai prins glas și au pornit spre București cu mai multă vrednicie. La București, Barnovschi a găsit de cuviință să se reculeagă la mormântul lui Radu Mihnea, neputând uita binefacerile lui.

            Au apucat calea Bărăganului, minunându-se de lanurile ce începeau a se îngălbeni.

-Doamne, bună pâine se arată anul acesta pe aici, îndrăzni cu vorbă postelnicul Costin. Și la noi se arătaseră semne de belșug. Am avut iarnă grea, cu omătul mare și ger de-au crăpat ouălele de corb în cuibare. De, iarnă grea, omătul mare, semne bune anul are, cum ziceau bătrânii noștri.

-Poate om avea norocul să ne întoarcem acasă până la strânsul recoltei, sfârșind aceste drumuri cu care ne batjocorește turcul, răspunse Barnovschi, parcă înviorat.

Pașa de Silistra l-a primit aducând cuvântul lui Matei Basarab, curtenitor, dar rece. De altfel, Miron intuise: Abaza era prieten apropiat lui Matei Basarab, dar era antipolon declarat. Și interesat de cariera lui imediată, era un om ce nu făcea parte dintr-o familie nobilă. Era neinstruit, era doar un oștean bun și gândea la accederea spre o funcție înaltă printr-un război victorios purtat cu polonii. Iar Barnovschi era văzut ca un om al leșilor. Neliniștile voievodului căpătau adeverire. Supărat, a pornit spre Edirne, vechiul oraș bizantin Adrianopole, plin de prăvălii. Aici au schimbat bani la trapeziștii mechengii și au încercat să afle cum se mișcă treburile în Sublima Poartă. Veștile nu erau îmbucurătoare, peste tot plutea nesiguranța, poruncile sultanului erau contradictorii, toți își păzeau capul și nu îndrăznea nimeni a zice și a face prea mult. Voievodul a mers și s-a rugat în biserica ortodoxă, unde un tron era împodobit cu bourul moldav. Nici de la mitropolit nu primi vreo încurajare, se lămuri că nici viziriul, nici alte pașale nu pot fi de încredere. Oare izbândise ceva Matei Basarab?! Oare poate face ceva patriarhul Chiril?! Răspunsul, în ceea ce-l privea pe patriarh, era mai lesne de prevăzut. Era slab, prea temător și prea ușor dispus la compromisuri. Nu degeaba îl repudiase mitropolitul Varlaam. Află că și boierul Lupu ajunsese la Țarigrad. Și mai află ceva: discret, erau sub observație și urmărire și că erau trupe pregătite să intervină dacă ar fi încercat să fugă. Era nimerit să le zică ceva tovarășilor săi de drum?!

-Să mergem spre Țarigrad, boieri dumneavoastră, căci se apropie ziua din urmă și timpul de neînlăturat…

-Șuguiești, Măria Ta, mergem spre un nou început.

-Să dea Dumnezeu să fie după dorința domniilor voastre!

            Obosiți de drum, s-au oprit la hanul lui Ibrahim, la intrarea în capitală, ca să mai afle care sunt veștile de la Poartă, ce nu le simţea a fi prea bune:

-Primejdiile vor colcăi în jurul nostru așa cum colcăie liliecii în peșterile adânci și umede, zise domnul.

-Haideți la masă, îndemnă postelnicul, lăsaţi deoparte neliniştile și să cinstim un pahar de Cotnari, căci nu degeaba am cărat butoaiele până aici.

-Le-om da și la otomani, poate li s-or dezlega limbile și inimile!

-Dar n-au voie să bea, sări clucerul Mihail.

-Cu cât îi mai mare poprirea la un lucru, cu atât e mai mare şi mai dulce ispita. Beau și turcii când prind prilejul și le place vinul nostru moldovenesc, răspunse domnul, sorbind o gură din pocal. Strănută deodată cu putere.

-Sănătate, Măria Ta, se auzi precum un cor din partea boierilor. Dar domnitorul strănuta una într-una de i se zdruncinau măruntaiele.

Unul dintre boieri zise deodată:

-Viermi, Măria Ta! Și pe dată se opri strănutul. Se spunea în popor că e semn rău și domnitorul se înnegură și se urcă în iatac.

Fu o noapte grea pentru voievod. Nu putu pune geană pe geană până spre ziuă. Boierii, ca să prindă curaj, au mai dat cep la o bute și s-a împărțit vin și la slujbași. Cine m-ar putea scăpa?! se tot întreba Miron Barnovschi. Căci era vorba de scăparea capului! În minte îi venea mereu un vers din „Eneida”, ce-l învăţase la şcoala latinească de la Bar din Polonia: „Venit summa dies et ineluctabile tempus!”: A venit ziua din urmă și timpul de neînlăturat! Oare să fie așa?

S-au pregătit cu ținuta de sărbătoare ca să intre în oraș, cu trâmbițe și strigare. Dar, semn rău, nimeni n-a ieșit să-i întâmpine potrivit rangului. I s-a spus să aștepte, nu l-au tratat ca pe un bei. La sultan ajunseseră pârele. Ale lui Lupu, că fusese torturat și chinuit și că Miron ar fi dus la moartea lui Veveli și alungarea lui Iliaș. Și mai mult, Lupu și Abaza-pașa îl învinuiau de legături cu leșii împotriva turcilor. Unul voia domnia, celălalt război cu polonii. Vizirul primi pârile şi deîndată întocmi talhâșul, referatul către sultan, care-l aprobă și ordonă percheziții la Bogdani-Sarai și ridicarea tuturor moldovenilor și punerea lor în obezi. Prada a fost mică, căci domnitorul dusese repede bruma de avere ce-o luase cu el la un negustor din Stambul, de loc din Moldova, cu credință față de familia Movilă de zeci de ani. Domnitorul a fost dus la Bostangi-Bașa, în subterana primei porți a Saraiului, locul unde erau încarcerați demnitarii imperiului. I se spunea și groapa sângelui…

            Boierii au cerut vizirului eliberarea și punerea pe tron a lui Miron Barnovschi. Pe de altă parte, Lupu insista împotrivă pe lângă vizir, aducând ca principale argumente pungile cu galbeni, cerând să-i pună sub robie pe toți boierii însoțitori sau să-i deie la catargi. Vizirul, prevăzător, decise să-i trimită în temniță pe boieri, iar pe Lupu îl puse sub supravegherea unui agent imperial cu experiență. Temnița era păzită strașnic, deși ușa era groasă și ghintuită. În zadar Codreanu a încercat să se apropie.

Primul care-l vizită fu defterdarul, vistiernicul imperiului:

-Ghiaurule, umbra slăvitului Alah pe pământ, Slăvitul Padișah, a binevoit a-ţi lăsa zilele. Trebuie însă să-ți lepezi spurcata ta credință. Și vei primi și tui de pașă, după obicei.

-Niciodată! Nu-mi voi lepăda niciodată credința strămoşilor mei! Dumnezeu a hotărât să mă încerce și în voia lui mă las.

-Dumnezeul tău a uitat de tine și de neamul tău. E ultima data când te întreb și de nu o să vorbească gârbaciul.

            Defterdarul Khalid porunci celor doi ceauși să se pregătească.

-Îți voi ușura ultimile zile dacă-mi spui unde ți-e punga cea mare. Unde ai pus banii în străinătate?

-Iartă, Doamne, și-mi ajută de crezi de cuviință!

-Dumnezeul tău azi are altă treburi! Loviţi-l pe ghiaur până i se face spinarea roşie!

            N-a mai scos apoi niciun cuvânt, doar icnetele sale însoțeau loviturile de gârbaci. Vistiernicul a stat până capul moldoveanului a căzut. Leșinase.

-Tare suflet are ghiaurul. Păcat că nu e unul dintre ai noştri, zise părăsind celula.

            Miron s-a trezit în întuneric, o mica geană pătrundea, cât să vadă blidul cu ciorbă neagră de pe podeaua cu piatră. Nu i-a fost îngăduit un fanar și la mâini și la picioare i-au rămas lanțurile. A înțeles că sfârșitul îi este aproape. Chiar dacă ar fi oferit kîsesîkebirul, cum ziceau turcii la tezaur, tot nu l-ar fi lăsat cu zile. Mânca atât cât să-și țină zilele. Și nu voia să le dea satisfacție în momentul execuției. Zi și noapte, rezemat de peretele muced ridica rugă la toți patronii ctitoriilor sale.

-Singur am venit din odihna mea cea bună. Mare greu și multă răutate pentru țara Moldovei. Tare mici suntem și mulți sunt de nimic în țărișoara noastră…

2 iulie 1633. În Moldova nu era o zi ca oricare alta, deși nu era sărbătoare în calendarul ortodox. Moldovenii sărbătoreau pe Ștefan cel Mare, care părăsise într-o zi încinsă de iulie, în Cetatea Sucevei, o țară și un popor pentru care nu precupețise nici un efort. Şi moldovenii îl cinsteau cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Boierii și slujbașii moldoveni aflați la Istambul nu mai cutezau să se gândească la Moldova, la soarele Moldovei pe care nu creadeau a-l mai vedea strălucind. Zăceau într-o hrubă puturoasă de la Bostangi-Bașa, împărțind aceeași ciorbă neagră și postelnicul și comisul și logofătul curții moldovene.

            Muezinul își începu strigarea: Allah e bun! Allah e mare! Lumea pestriță în haine de lucru, dar mai mult de sărbătoare, se adunase pe pajiștea verde de la Topkapi Sarayi. Ienicerii și spahii în straie de paradă s-au înșirat într-un cordon strălucitor care să-l conducă pe nefericitul domn spre eşafod. Vizirul, chihaia sa, devrişime, înalți dregători așteptau venirea sau semnul padișahului. Un murmur se auzi în mulțime: venea gâdele. Cu zale albe, șal negru, cu o sabie subțire argintie într-o mână și cumplitul satâr în cealaltă se îndreptă spre butuc.

            Printre sulițe apăru în zeghe ponosită Miron Barnovschi, domn al Moldovei. Fața îi e suptă, grijile, nesomnul, nemâncarea se vedeau pe chipul său frumos. Lanțurile îi zornăiau la mâini. De când a ieșit din hrubă, de la groapa sângelui, și-a dat seama unde-l duc și a dat toate apăsările deoparte. A luat ținută mândră de movilean ce purtase coroana cu cinci colțuri împodobite cu rubine și safire a mușatinilor. Demnitatea sa sfidătoare a făcut să tacă suşotelile mulțimii. Printre şalvaragii ce-și ițeau capul printre suliți zări pe Codreanu. Îi șopti în grabă:

-Călugărul Sevastian de la Sf. Gheorghe a primit ultimele mele dorințe într-o carte scrisă. La el vei afla și cuvântul meu către tine. Fă-l să se îndeplinească, rogu-te.

Se simți mai ușurat. Lângă butuc a fost descătușat și s-a așezat cu grumazul pe trunchiul de lemn. Întoarse privirea către gealat, din ochi parcă îndemnându-l să lovească bine, să se termine repede. De la geamlâcul palatului, sultanul privea cu ochii înroșiți de băutură și pesemne și de ură. Era împodobit cu coif de aur, războinic, așa cum trebuia să priceapă gloata că este domnia sa. Făcu semnul către vizir, care înclină din cap spre gâde. Satârul lovi bine și tare. Capul se despărți de trup, mai zgâlțâindu-se de câteva ori până ce năvrapul îl împinse cu piciorul deoparte. Sângele gâlgâi pe scândurile groase și negeluite. Lumea nu se bucură, circul impresionase, dar nu plăcuse. Purtarea ghiurului uimise. Fără ocări, fără poticneli, fără gemete și rugăminți… Gealatului îi plăcuse atitudinea valahului și poate că de asta i-a şi îndeplinit ruga mută. Voievodul n-a avut timp să vadă moartea că vine.

Fost-au pieirea lui Barnovschi la anul 7141…, avea să scrie cronicarul.

          

  Murat padișahul privea satisfăcut de la fereastra palatului și primea felicitările familiei și invitaților. Nu putea fi decât mulțumit, căci un lingușitor din suită a pornit să îngâne:

-Cât e Stamulul de mare

Plin de bei cu arătare

Ca Murad nu-i nimenea

Nici ca bei, nici beizadea!

            A murit Vodă, dar pentru Moldova nu se întrezăreau vremuri prielnice. Sultanul strigase:

-Vă șterg de pe fața pământului și pun turcii să locuiască în el, iar în biserică să strige hogea!

            Codreanu nu reuși să cumpere leșul domnului în ciuda lăcomiei dregătorilor turci, căci mai mare le era frica, dar se ținu aproape și plăti pe paznici să aibă grijă să nu se apropie câinii sau alţi hoitari. L-a găsit pe popa Sevastian, plin de teamă, dar credincios datoriei sale. I-a înmânat cartea asupra morții scrisă de voievod, dar și celălat hrisov, ce însemna o misie specială pentru haiduc.

            Boierii tremurau în temniță de frig și de frică când au aflat de groaznicul sfârșit al domnului. Clucerul Toderașcu  se jeluia:

-Suntem în stare spurcată! Ne-au omorât pe blându’ nostru Barnovschi!

Logofătul Gheuca se plângea și el:

-Zilele îmi trec ca fumul și oasele mi-s reci ca scrumul. Oare să mai văd eu soarele Moldovei noastre?

-Eu aș fi mulțumit să mai văd soarele, oriunde ar fi el! Nu vă uitați că ne țin în niște hrube nenorocite, unde nu pătrunde fir de lumină și unde ușile sunt ghintuite, iar pe afară freamătă pază grea? Tare mai suntem noi un pericol pentru Sublima Poartă! îi răspunse Iancu Costin, postelnicul, ruda domnului.

            Spre amiezi, ușa se deschise și chihaia vizirului glăsui:

-Să iasă mai marele vostru sau cel ce este rudă cu ghiaurul Barnovschi!

-Mergi Domnia Ta, postelnice, zise Gavril Matiasovici, cumnat al lui Barnovschi, ești mai cu știință printre ismailiteni.

-Eu sunt postelnicul Costin și sunt ruda domnului, zise acesta, ridicându-se anevoie. Ce-ați hotărât cu noi?

-Deocamdată ridică-te și strânge leșul celui ce v-a fost stăpân și îngroapă-l undeva după legea voastră.

-Îl lași liber, mărite, cuteză șeful pazei. Dacă fuge…

-N-ai grijă, uită-te la el, unde ar mai putea fugi?

Pe bună dreptate. Postelnicul Costin a luat trupul voievodului și l-a dus la Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Gheorghe, unde călugării fricoși au dat un loc ferit de gropniță, năpădit de buruieni, lângă un zid.

-Să te ierte Cel de Sus, Măria Ta! zise plângând postelnicul Iancu, aruncând un bulgăr de humă. De-oi trăi, o să-ți duc oasele în țară, la Dragomirna sau la Hangu….

            Iancu Costin nu-și părăsi tovarășii și se întoarse la palatul vizirului.

-Uite cum vine, ca mielul la tăiere, râse chihaia. Veți scăpa cu zile, îi zise boierului. Dar îl duse înapoi în hrubă.

            Sultanul era mulțumit, rămăsese credincios principiilor sale, a tăiat capul ca să liniștească gloata și mergea peste morminte înainte. Dar nu pusese mâna pe averea lui Barnovschi. Boierii, dacă ar fi știut ceva, cu siguranță ar fi spus. Prea nemernică era starea lor și prea mare frica de moarte ca să nu destăinuiască. Voia să fie liniște în Moldova și l-a chemat pe vizir:

-Pus-ați domn la Moldova? întrebă.

-Nu, mărite!

-Scoate-i pe ghiaurii ce-au venit cu descăpățânatul și trimite-i să-și pună domn pe cine vor, dar să fie domnie cu liniște.

            Trei ceauși au intrat în temniță. Boierii tremurau de frică: așteptau torturile ca să spună despre averile domnitorului. Și nu știau, căci, fără de îndoială, ar fi spus. Își aștepatu moartea. Însutită le-a fost bucuria când au fost scoși din hrubă și liberi au plecat în grabă spre Moldova să pună domn nou. Au ales pe Moise, tot din neamul lui Movilă, boier bătrân și blând. Chiar și boierul Lupu fu mulțumit cu noua domnie, care,  gândea el, nu putea fi prea lungă și se simţea tot mai pregătit…

Moise Movilă a fost ales de boieri pentru firea lui liniștită, împăciuitoare, chiar blândă. Și nu avea coconi, n-avea fii care să-i urmeze firesc pe tron. Dar Lupu Coci era la Istambul, Codreanu îl zărise la execuția lui Miron-Vodă. Ar fi vrut voinicul să se apropie și să-i împlânte jungherul între coaste, cu toate era înconjurat de cinci haidamaci, arnăuți după straie, de neamul său, cu priviri nemiloase. Nu putea risca. Ştia că Lupu Coci are bani și prieteni sus-puși și pofte nemăsurate. Codreanu a pornit spre Moldova  în grabă. Trebuia să-l afle pe fiul lui Barnovschi și să-i fie ca o umbră. O umbră care să-i păzească zilele. Și să-l pregătească pentru dregătorii militare și chiar domnie de era scris să fie aşa. Trebuia să tocmească oameni pentru paza permanentă nevârstnicului Toma și poate trupe ce să fie de folos la vreme potrivită. Cu bani îl ajuta Iancu Costin, la nevoie și doamna Elisaveta, aflată în Lehia. Codreanu primise de la Miron-Vodă și semnele necesare pentru a afla o comoară, aur, pietre prețioase și alte odoare care să fie zestre de domnie lui Toma. Se afla comoara undeva în muntele Ceahlăului și hotărî să-l ducă pe Toma la Hangu, la poalele acelui munte, unde era ctitoria lui Barnovschi, mănăstirea a cărei zidire o începuse la 1627. Dar au rămas cu zidurile albe, căci nu a mai avut vreme să le zugrăvească după datină. Călugării datorau credință, dar Codreanu se îndoia de ei. Hotărî să-i adune pe fârtații săi de codru, să arendeze un munte, poate chiar Ceahlăul și să facă stână mare. Iar lângă apa Bistriței să ridice niște case.

La Hangu, la mănăstire, căută pe egumen, cunoştinţă mai veche şi apropiată a sa:

-Părinte stareț Epifanie, sărutăm dreapta. Am venit cu mare rugă. Feciorul ista al meu are tragere de inimă spre carte, nu doar spre arme. Aș vrea să învețe şi să steie în soborul ce-l îngrijeşti, căci știm că pe lângă Sfinţia Ta și Nicanor și Teodosie știu bine slovele și știu să citească și latinește şi elineşte. Și oi plăti după cuviință. Cu bruma de avere ce-am strâns-o, vreau să mă aciuiesc și eu prin aceste locuri tihnite.

-Codrene, mare ți-i faima și m-aș bucura să fie cum zici. Priceperea ta la mânuirea armelor ne poate fi de mare folos, căci mârzacii nu se sfiesc să intre și pe văi de munte. Și ne-om trezi cu ei pe la porți. Dar nu te știam cu femeie și copil.

-Femeie nu mai am, părinte. Mi-a murit ea, s-a născut copilul. A trăit între leşi pân-acum, dar l-a avut în grijă o mătușă de-a nevestei, moldoveancă din Vaslui, ştie bine şi limba noastră şi cea a leşilor.

-Haide, băiete, spre chinovii, ți-oi rândui o chiliuță, zise starețul. Nu te-om refuza, Codrene, ai fost slugă credincioasă binefăcătorului nostru Miron Vodă, primească-l Dumnezeu între ai săi, căci am aflat şi noi cumplitele vești. Și-om avea grijă și de ficiorul lui, că-i limpede boiul și-om umbla și noi cu fereală. Codreanu pleacă capul ruşinat şi părăsi odaia.

           Îl chemă alături pe Pârvu, cel mai de nădejde dintre tovarăşii săi și porni spre Ceahlău să caute sălașul călugărului Grigorie, despre care se spunea că are adăpost în munte până la jumătatea lui brumar, când se lăsa frigul greu. L-au aflat într-o grotă de lângă Tabăra Vulturilor, îndrumați de un bătrân cioban de-a mănăstirii Bistrița, mănăstirea cea mare de lângă Piatra lui Crăciun.

-Părinte, mă bucur tare că te-am găsit cu zile. Am o carte de la Miron Vodă.

-Și eu mă bucur, om bun, căci mi-era frică să nu mai ajungă nimeni la mine, să plec cu taina în mormânt. Dar cartea o puteai obţine şi din furăciune sau cu silă. Ai un anume cuvânt a-mi zice?

-Toma e numele de zis părinte. Bun îi?! Și primește și înscrisul de la Vodă.

-De bună seamă e mort de n-a venit el să mă mai caute. I-au curmat viața păgânii sau creștinii?

-Păgânii, părinte, dar pricina a fost iscată de creștini pravoslavnici de-ai noştri și moartea i-a fost cumplită, dar dârză!

– Să-l ierte Domnul. Îl ştiam de mic, i-am fost slujbaş lui moşu-su, Toma, ce-a murit lângă zidurile de la Neamţu. Şi apoi lui tătâne-su, Dumitru. L-am învăţat să tragă prima dată cu arcul şi să ţină spata în mână, l-am dus la vânătoare… I-am păzit nopţile de copil şi umbletele de holtei. Poveşti de moşneag… Să ne lepădăm de ele şi să ne întoarcem la ale noastre. Spre Groapa mare și fără fund trebuie să vă îndrum, dar nu te poți scoborî oricum acolo, e trebuinţă de frânghii groase, din cele pescărești. Și-s capcane dese, puse de noi și de Dumnezeu. Poate să se prăbuşească oricând tavanul grotei de calci unde nu trebuie. Şi prima dată te afunzi într-un hău de mai bine de zece staturi de om. Dacă n-ai mare nevoință, îți arăt locul și nu umbla încă la el. Îți voi înmâna și înscrisul în care am marcat locurile cu primejdie.

-Nu e neapărată trebuință, am bani destui și voi mai primi de la boierul Iancu Costin sau Doamna Elisaveta.

            Urcușul nu le-a fost greu, căci bătrânul era încă vrednic, iar cetașii erau în putere.

-Ține minte colții Detunatei, căpitane, i-a zis călugărul la despărțire. Și cu spor de la Dumnezeu purcedeți spre cele rânduite.

            De la Hangu, Codreanu trecu muntele la Mitocul Bălan, unde Iancu Costin și căpitanul Nicoriță l-au așteptat cu vești proaste: Lupu Coci mijlocise pe lângă vizir preluarea tronului și primise tuiul de domn de la sultan după mazilirea lui Moise Movilă. Urma ca de la început de ianuarie să vină la Iași. Și-a anunțat și numele domnesc: Vasile, purtat de câțiva vrednici împărați bizantini, în frunte cu temutul Bulgarocton. Trimise vorbă la boieri să nu fugă peste hotare, căci își începe domnia cu iertări, dar erau mai mulți ce se pregăteau să treacă în Polonia. Leonte Arnăutul era alături de domn zi și noapte și se lăudase după o băută strașnică cu grecii de la Izmir că va prinde din nou pe Codreanu și va afla el unde-şi ţine comorile.

            Codreanu avea iscoade prin târguri şi primea mereu veşti și plănuia să treacă repede prin vama ursului spre secuime în caz de nevoie. Cetașii se țineau aproape de mănăstire și părea că lucrurile s-au așezat. Noul domn voia liniște în țară, pace pentru drumul negustorilor, mai ales cel al Siretului, pentru lioveni şi lipscani și anunța potere pentru tâlhari și tragerea în prepeleci după o judecată scurtă. Dar, totodată, anunța slobozii, chema români de peste munți și voia o așezare religioasă și sprijin pentru mănăstiri. Voia să fie un oblăduitor al ortodoxiei, nu doar la români, ci şi la alte popoare balcanice şi Sfântul Munte Athos.

            Vasile Vodă jinduia la averile lui Miron Barnovschi, căci aflase din Polonia că nu ajunseseră toate la Ustie. Puteau fi, gândea el, la Dragomirna sau poate la Hangu.

-Căpitane Leonti, zise Vodă, să îmbraci straie călugărești și să mergi la Dragomirna la mănăstire, pe drumul Ţării de Sus și apoi la Hangu, în pustia Ceahlăului. Să ceri ospeție călugărească și să iscodești, să tragi de limbă, să îmbii cu băutură, să vezi ce nu e cu rânduială, ce nu-i potrivit. Să-ți schimbi portul și umbletul să nu fii recunoscut.

-La Hangu, zic, Mărite Doamne, în munte, acolo-s umblările lui Codreanu și el a fost la Stambul, a avut întâlniri și mijlociri cu boierii și călugării. Am aflat că ar fi primit înscrisuri de la popii de la Biserica Sf. Irina şi Sf. Gheorghe, dar n-am putut afla ce fel, nici chiar cu ascuțișul jungherului. Cred că nu aveau ştiinţă.

            Leonti porni spre Târgul Neamțului, după o noapte de odihnă în Roman. Trebuia să treacă pe Calea Mare, pe drumul de care ce trecea de pe valea Cracăului la valea Bistriţei. Și-a lăsat calul la un gospodar în cătunul Audia și cu bota în mână a pornit spre mănăstire. La porțile mari, în straie de frate de sobor, unul din cetașii lui Codreanu îi ceru socoteală:

-De la Sfânta Mănăstire Dragomirna vin și caut loc de nevoință şi rugăciune în pustia asta, pentru păcate vechi din tinereţe. Rogu-te anunță un mai mare de-al tău să învoiască șederea mea câteva zile. Cetașul porni îndată să trimită știre lui Codreanu și apoi să anunţe pe stareț sau chelar. A oblicit că în blană de oaie se ascundea un lup, dar nu reușea să-l prepuiască. Ieși chiar starețul și după câteva vorbe despre Dragomirna, despre soborul de acolo, îl îndreptă spre o chilie. Obositul călugăr nu zăbovi prea mult în chilie, ci începu să se preumble prin curtea largă a mănăstirii. Codreanu era cu treburi la Iași, voia să se întâlnească din nou cu boierul Iancu Costin și nu a putut fi anunțat.

Leonti se băgă repede în vorbă cu călugării, oameni simpli şi nevorbiţi, şi află de feciorul ce învața carte la mănăstire și care e, de bună seamă cred ei, de stirpe boierească și la el vin mereu niște oieri, cu priviri semeţe şi care pe lângă botă au sabie şi pușcă scurtă cu fitil, de care nu are drept oricine. O simplă uitătură fu de ajuns: fiul era leit tatălui. N-a mai precupețit niciun efort și fugi spre Iași.

-Stăpâne! Am aflat de beizadeaua lui Barnovschi. E la Hangu, la mănăstire, cu strajă de la cetașii lui Codreanu care stau ciotcă în jurul său.

-O, ce veste îmi aduci. Care îmi desluşeşte multe. Zici că-i fiul său?

-Boiul nu minte, stăpâne, şi altfel de socoteală nu poate fi.

-Auzisem nişte zvonuri, mi s-a ştircit de la iscoadele de la leşi, dar nu aveam vreo dovadă. Mi-ai adus-o acum. Nu putem îndrepta lefegii noștri acolo. Îi stârnim pe boieri şi mitropolit şi încă nu e timpul. Haide să folosim un ceambur tătăresc și tu cu arnăuții tăi să fiţi pe aproape. Și fără zăbavă! Crezi că te-a ghicit careva?

-N-am zărit față cunoscută, dar, în ciuda deghizării, e greu de ascuns apucăturile de ostaș. Zic că e bine să ne grăbim.

            Pe vârfuri de dealuri de demult știute s-au aprins focuri și flăcările anume acoperite vesteau primejdie din tătărime. S-a aprins foc și pe Dealul Pângăraților: tătarii cutezau să se abată în munte.

-Pe noi ne caută, tovarăși, și pe băiatul ista, zise Codreanu. Cum ziceți a face?!

-Căpitane, copilul trebuie să scape. Să-i întârziem cu lovituri piezișe în văi, cât să fugă călugării în grotele de sus ale Ceahlăului.

-Nu om reuși în spatele zidurilor să ne împotrivim?

-Doar le știi vicleșugul: aruncă dopuri de câlți cu păcură și alte drăcii de foc care nu se sting nici cu apă și ne sufocăm ca șobolanii în borte. Zidurile-s firave, căpitane, şi lemn este mult.

-Așa să facem, fârtați. Voi rămâne alături de voi cât de mult cu putință și apoi voi porni spre Țara Ungurească.

            Focurile s-au aprins în văi, dar gospodăriile erau puține și în poiene ascunse sau în funduri de văi mici. Tătarii n-au întâlnit suflare omenească, n-au găsit ce să prade. Dinlăuntrul codrului loveau pe neașteptate arcurile și flintele și-i împuținau. Nu cutezau a se avânta, iar în molidul verde nu prindea focul. S-au răzbunat pe mănăstire: ce a fost de lemn a ars și fumul s-a ridicat înalt între munți. De pe culmea Lespezi a Ceahlăului, Codreanu privea în vale spre Hangu, la focul și forfota tătarilor.

-Priviți, prieteni, sunt și creștini printre ei, dar stau deoparte. Aştia pentru noi au venit. Vodă cel nou ne poartă sâmbetele, iar Leonti este mâna sa netrebnică. Călugării să rămână deodată în munte până se liniştesc lucrurile şi pleacă păgânii. Mergeți la adăposturile de la Piatra lui Ghedeon, părinte. Lăsăm și niște bani pentru refacerea adăposturilor arse, căci din cauza noastră ați suferit. Arnăuții singuri nu vor ataca mănăstirea. Iar noi ne-om lăsa spre valea Bicazului și pe drumul armenilor, vom porni spre Ditrău, în secuime și de acolo spre Lehia, unde vom fi în siguranţă.

-Cu Dumnezeu să mergeţi, Codrene, şi nu vă îngrijiţi de noi. Faceţi cele ce trebuie să le faceţi şi poate ne va face Cel de Sus şi nouă bună parte.

-Conașule Toma, se întoarse Codreanu spre băiat, începem o nouă călătorie. Ne-or aștepta zile grele, zile ușoare, nu știm cum ne-o fi datul. Dar noi, haiducii Măriei Tale, şi încă alţii ce ne vor fi tovarăşi, ne-om opinti până vom răzbi să ajungi acolo unde ți-e locul…

Daniel Dieaconu

Foto reprezentativă: Ovidiu Stanciu

Foto text: generate AI de Alexandru Andrieş