Dimineața s-a așternut peste satul meu, Magazia, ca o dantelă subțire de lumină, brodată cu fire de aur pe dealurile line. Peste acoperișurile caselor, roua încă licărea ca un șirag de mărgele, iar aburii calzi ai gospodăriilor se ridicau leneș spre cerul limpede, albastru ca un clopot de sticlă. Aici, în inima Parcului Natural Vânători Neamț, diminețile au un parfum aparte — amestec de pământ reavăn, flori de câmp și fân cosit —, un parfum care îți umple sufletul înainte să-ți umple plămânii.

M-am pornit pe cărările cunoscute, acelea care șerpuiesc prin pădure ca niște panglici verzi, ascunzând după fiecare cotitură câte o surpriză. Pădurea, încă adormită pe jumătate, își lăsa umbrele lungi peste poieni, iar soarele își strecura razele curioase printre frunzele dese, ca niște copii care se joacă de-a v-ați ascunselea. Trunchiurile bătrâne ale copacilor păreau niște străjeri de piatră, cu fețe brăzdate de ani, iar vântul care trecea printre crengi aducea cu el o muzică blândă, făcută din foșnet, ciripit și susur de izvoare.

Pe măsură ce înaintam, m-am apropiat de locul unde trăiesc zimbrii — adevărații regi fără coroană ai acestor locuri. I-am zărit de departe: impunători, liniștiți, cu blana lor deasă, de culoarea pământului ars, strălucind în lumina dimineții. Unul dintre ei a ridicat capul, și pentru o clipă am simțit că privirea lui adâncă și calmă pătrunde dincolo de mine, ca și cum ar fi citit gândurile pe care nu le spusesem nimănui. În prezența lor, timpul se dilată, iar pașii îți devin mai ușori, de teamă să nu tulburi pacea acelei împărății verzi.

Am coborât apoi spre un pârâu limpede, unde apa curgea repede peste pietre, cântând un cântec vechi, cunoscut doar de pădure. M-am așezat pe mal și am privit cum razele soarelui se frângeau pe luciul apei, transformând-o într-un șir nesfârșit de stele argintii. În jur, libelulele străluceau în zborul lor iute, iar fluturii, cu aripile lor pictate în culori calde, păreau mesageri ai verii.

Timpul s-a scurs fără să-l simt, și doar schimbarea luminii mi-a spus că ziua își apropie sfârșitul. Soarele, obosit de drumul său peste cer, s-a lăsat în spatele dealurilor, pictând cerul în nuanțe de portocaliu, roz și mov. Pădurea a început să-și strângă umbrele, pregătindu-se pentru noaptea tăcută. Pe drumul de întoarcere spre sat, am simțit că fiecare pas pe care îl fac îmi leagă și mai strâns sufletul de acest loc.

Ajunsă acasă, am privit peste gardurile scunde spre codrul ce mă înconjoară. Știam că acolo, dincolo de umbre, zimbrii își continuă viața, apele curg neobosite, iar pădurea veghează, răbdătoare, asupra noastră. Și mi-am spus, în gând, că a trăi aici, în Magazia, nu înseamnă doar a locui într-un sat, ci a fi parte dintr-o poveste vie, pe care natura o scrie, zi de zi, cu frunze, ape și lumină.

Gabriela Chihaia, clasa a VII-a

Școala Gimnazială Magazia