Vântul adie ușor. E o dimineață ca oricare altă dimineață, însă o stare de neliniște mă cuprinde. Frunzele dansează haotic în bătaia vântului, iar cerul acoperit de nori rozalii îmi aduc aminte de vremuri îndepărtate. Privesc în zare și un fior îmi străbate scoarța. Dimineața aceea îmi va rămâne în minte pe veci. Zorii zilei își făcuseră apariția sfios, prevestind parcă ceea ce avea să se întâmple. Pe cărarea ce șerpuia pe sub crengile-mi groase era forfotă mare.
Grupuri grăbite de oameni cu priviri speriate ducând cu ei bunurile care le aveau mai de preț, înaintau cu greu pe povârnișul dealului. Le simțeam durerea în pașii târâiți care se împiedicau de rădăcinile-mi aparente. Din când în când, copiii obosiți se așezau la umbra mea. Încă simt picăturile lacrimilor ce-mi ajungeau la trunchiul noduros. Încercam să-i cuprind să le alin, pe cât puteam, durerea. Bătrânii cu fețele arse de soare și mâinile bătătorite de muncă își așezau cu grijă bocceluțele, lăsându-și trupurile obosite pe trunchiul meu gros. Nu se auzea decât oftatul lor și plânsetele copiilor. „De ce, Doamne? De ce?” murmurau cu corpul plecat și cu pumnii strânși.
Abia atunci am înțeles. Linia frontului ajunsese aproape de sat. În acel moment, o izbitură puternică m-a făcut sa mă clatin. Suflul exploziei mi-a smuls o parte din crengi, iar cu cele rămase am încercat să-i protejez pe cei așezați la umbra mea. Speriați, și-au lipit trupurile firave de mine, iar eu le simțeam prin fiecare nervură a scoarței bătăile galopante ale inimilor. Căldura puternică a suflului exploziei mi-a ars o parte din frunzele proaspăt apărute. Nu mă gândeam la ele, ci mă gândeam cum îi voi mai proteja pe cei de jos de arșița verii. Se lăsa liniștea, și încet, încet, au început să-și ridice trupurile istovite și să pornească la drum. Unii își plimbau mâinile pe scoarța aspră, parcă dorind să-și ia rămas bun. Alții lăsau în adânciturile câte o batistă sau un semn că au trecut pe aici. Nu după mult timp și-au făcut apariția carele ticsite cu lucruri. Unele care trase de boi mergeau greu și bietele animale, fiind obosite, se lăsau în genunchi, căutând astfel să găsească o clipă de răgaz pentru a-și aduna puterile. Zarea răsuna a „Hai! Hai, mă! Hai!”. Ajunși la umbră, se opreau preț de câteva minute. Bărbații se așezau la umbră, lăsându-și trupurile obosite sprijinite de trunchiul gros și noduros. Privesc cu jale în vale, acolo unde-și aveau agoniseala de-o viață. Le simt durerea în fiecare geamăt și suspin, cum strâng în pumni pământul pe care l-au scos copitele animalelor.
Vântul se iuțește, iar oamenii se ridică. Își reiau drumul, în timp ce pe linia frontului zgomotele asurzitoare se intensifică. Îmi ridic ușor crengile amorțite când, deodată simt cum ceva îmi gâdilă trunchiul și privesc în jos. Un soldat încerca cu disperare să se urce. Mâinile tremurânde caută să cuprindă trunchiul aspru. Îmi las ușor crengile, iar acesta se prinde cât poate de bine. Încet, încet, ajungând la o înălțime destul de considerabilă, se pitește în desișul ramurilor. Vorbea cu cineva, dar… cu cine? Nu zăream pe nimeni și totuși… cu cine vorbește? Într-un final am realizat de unde a venit vocea. Vocea venea din ranița pe care soldatul o purta la gât și pe care o proteja ca pe lucrul cel mai de preț. Încerca să dea niște indicații referitoare la linia frontului.
Jos, lipit de pământ, se afla alt soldat, căruia atât de tare îi bătea inima, încât îi simțeam vibrația până în vârful rădăcinilor. Cerul brăzdat de proiectilele inamice avea culoare plumburie, iar aerul devenise irespirabil. Un cârd de păsări speriate se aciuiaseră pe una din crengi, care era mai deasă. Se lăsase o liniște deplină. Soldatul care, până atunci, transmisese fără încetare, s-a coborât la camaradul său. Își șterse fața plină de broboade de sudoare c-o năframă frumos împodobită. Era trecut de amiază, însă în aer domnea o liniște profundă.
„O fi liniștea dinaintea furtunii.” mă gândeam eu, fremătându-mi ramurile. Simțeam cum crește neliniștea, dar în timp ce mă luptam cu gândurile mele, un strigăt puternic mi-a atras atenția. Păsările și-au luat zborul speriate, iar eu încercam să deslușesc de unde vine. Era un strigat de atac, iar pământul clocotea sub asediul bombelor. Șrapnelele îmi șfichiuiau scoarța bătrână, în timp ce încercam din răsputeri să-mi țin rădăcinile bine înfipte pentru a nu fi scos din rădăcini. Îmi spuneam „Rezistă. Trebuie să reziști.”. Mă uitam la cei doi soldați care stăteau lipiți de pământ, în timp ce din ranița de culoare kaki se auzea: „Alo! Alo! Răspunde, Vulturu’!”. Mă simțeam neputincios. Nu știam dacă mai trăiau. Mă agățam cu putere de speranța că sunt în viață. Deodată, unul dintre a început să miște și a înșfăcat cu putere ranița, răspunzând cu o voce tremurândă: „Alo, aici Vulturu’!”. Cu mișcări repezi, se cațără pe craca cea mai înaltă și transmite cu deznădejde în glas „Sunt mulți, domnule! Avem nevoie de întăriri!”
Soarele începu să se ascundă după culmea dealului. Aerul răcoros al serii își făcuse încet, încet apariția. Înădușeala de peste zi fusese amplificată de bombardamentele fără număr. Liniștea cuprinse întreaga zare. Cei doi au scos un briceag și au început să-ți scrijelească numele pe scoarța ciuruită de șrapnele. În fiecare literă puteai simți teama lor, tema că nu vor mai prinde zorii zilei.
Din când în când se auzea în depărtare zgomotul asurzitor al bombelor ce nimiceau totul in cale.
Același cer cu nori rozalii, același loc cu urme brăzdate în văile ce astăzi sunt acoperite cu un covor multicolor de flori.
Ceva m-a făcut să mă trezesc din adâncimea gândurilor. La umbra deasă, cineva încerca să-și găsească un locușor unde să se refugieze. Avea sub braț o carte cu coperți de culoarea roșu-purpuriu.
Sfioasă, fetița se așeza pe rădăcinile groase, dar nu înainte de a le mângâia cu mișcări delicate scoarța zdrelită. Cercetă cu atenție fiecare crăpătură a scoarței, fiecare ramură ruptă, întrebându-se ce s-a petrecut. Într-una din scorburi zări ceva ce i-a atras atenția. O clipă stătu pe gânduri, apoi căută o ramură de care să se prindă pentru a ajunge la ea. Era o năframă frumos împodobită, iar într-un colț avea inițialele M.P.
Cu degetele subțiri a trasat numele scrise cu stângăcie pe scoarță. Erau aceleași inițiale care se regăseau și pe năframă. Gândul îi zbură departe. Scoase un oftat lung și-și deschise cartea, rezemându-se ușor . Ridică privirea, căutând ceva parcă în desișul crengilor, apoi a început, cu glas șoptit „A fost odată…”.
Clasa a VII-a
